CĂSUȚA DINTRE APE ȘI POVEȘTILE LU’ TANTI MARIA
CĂSUȚA DINTRE APE ȘI POVEȘTILE
LU’ TANTI MARIA
ÎN LOC DE ÎNCEPUT
Autor Angela Dumbravă, Tulcea
Poveștile de demult au pentru mine un iz de Dunăre și baltă, de mâl,
izmă, de bunici, unchi, mătuși, vecine, verișori și hărmălaie. Simplita
tea și felul lor direct de a spune lucrurilor pe nume, fără să se ascundă
după degete, cum s-ar spune…îți dădea „directa” atunci când trebuia
ca tu, cel care-o primeai, să înțelegi de ce și unde-ai greșit. Mi se părea
f iresc așa, nu ca acum, să te-ascunzi în spatele vorbelor și mai ales al
sentimentelor. Să spui ceva și să gândești altceva, a ajuns la modă și se
întâmplă la toate vârstele…
Astăzi mi-am făcut timp să vă invit într-o călătorie pe meleagurile
Deltei Dunării ca să vedeți cu ochii voștri niște locuri și oameni minu-
nați. Ghidul prin locurile și timpurile acelea este tanti Maria, cum îi
spune toată lumea, și este o doamnă tare plăcută care își duce vârsta pe
umeri cu demnitate. Este încă destul de prezentabilă și cu râsul acela
sănătos, din inimă și cald. Când se uită la tine te învăluie cu un licăr
jucăuș în ochi. Iar atunci când povestește te plimbă cu imaginația de
zici că este aievea prin toate locurile pe unde a trecut ea și, în scurt
timp, ai impresia că ai fost acolo sau ai trecut măcar o dată și crezi că
ai stat de vorbă cu oamenii și-i cunoști parcă de-o viață. Cu atenția la
maxim, ca să percep toate nuanțele fine pe care le strecoară în lunga ei
poveste, jur că o să fiu cel mai fidel logofăt al ei în relatarea amintirilor.
Ca să fac mai ușoară trecerea la povestit am invitat-o în casa și la
masa noastră și am omenit-o cu mâncăruri tradiționale care știam că-i
plac: ciorbiță de vită acrită cu borș de casă, sărmăluțe cu frunze de viță
înecate în smântână groasă de s-o tai cu cuțitul, gutui coapte, plăcintă
cu brânză de vaci ușor sărățică și cu multe ouă și smântână bătute bine
și turnate cu dărnicie deasupra plăcintei. Știam cât de mult apreciază
o mâncare bună, dumneaei fiind o neîntrecută gospodină. Obiceiul
ospeției, la o astfel de masă bogată, cerea și un întăritor, care să ajute
digestia la așa mâncăruri calorice… un păhăruț mic cât un degetar cu
țuică de caise, galbenă și tare atât cât să-i dea o stare bună, era de ajuns
ca să înceapă să depene povestea vieții ei. După gura de rachiu de caise
am văzut cum tanti Maria se uita spre mine tare prietenoasă și darnică
în complimente pentru primirea făcută și zâmbind și mijindu-și ochii
ca o turcoaică mi-a spus:
– Tare bine gătești! Se vede că ai avut de la cine să înveți… Tu,
Ileană, nu am putut să vin cu mâna goală în casa voastră și ți-am adus
o pereche de totoși albi din lână. Să-i porți sănătoasă prin casa asta
frumoasă, este un model nou pe care nu-l știe toată lumea. Dacă vrei
te învăț…
I-am mulțumit mătușii și i-am îndreptat atenția spre treaba pentru
care o invitasem să ne spună povestea locului, a oamenilor din care se
trăgea și cum era traiul în zilele ei. Dacă v-ați așezat comod pe fotoliu
o vă rog să citiți povestea vieții mătușii și a unor oameni cu bune și rele:
Viață curată sută la sută.
Chiar nu știu dacă e bine să povestesc din viața oamenilor de atunci.
Lumea de astăzi este dornică de romane cu finaluri tragice, cu situații
de neieșit în care adrenalina este la maxim… Eu însă vreau să aduc spre
cunoaștere traiul de-atunci simplu, chiar prea simplu și pentru mine,
dar care te deconectează (e bine chiar și pentru puțin timp) de la viața
trepidantă din zilele de astăzi. Am convingerea că atunci când citești
din viața din alte timpuri este ca o minivacanță pe care o luăm spre
binele nostru… Poate chiar se inspiră cineva și mai învață cum „să-și
tragă sufletul” de la viața palpitantă și robotizată din ziua de astăzi.
CĂSUȚA DINTRE APE ȘI POVEȘTILE EI
Și acum, când mă gândesc la căsuța de la Mila 26, aproape de Vul
turul, mi se face „pielea de găină” povestește tanti Maria. Era o căsuță
mică pe malul canalului și printre sălciile înalte și pletoase, dacă te uitai
mai bine nici nu se zărea. Doar iarna îți dădeai seama că acolo locuia
cineva, după fumul care ieșea prin hornul casei. Acolo am trăit multe
bucurii cu frații mei și mai ales în vacanțe. Restul timpului din anul
școlar, noi, copiii, locuiam în oraș la casa noastră din Tulcea, împreună
cu mama. În casa de la baltă trăia doar tata. Și pentru că avea mult de
muncă, îi mai dădeau o mână de ajutor doi sau trei tineri din sat care
lucrau cu ziua și asta după ce munci erau de făcut prin curte. De altfel
harnici, cu care tata se învoise ca să-l ajute cu treaba la ferma pe care
o primise moștenire de la tatăl său cu animalele și tot ce era în ea. Buni
cul începuse să îmbătrânească și i-a dat-o fiului în care-și avea nădejdea
s-o pună pe picioare și chiar s-o înflorească. Ce-i drept, mai dădea și
el câte o mână de ajutor, dar mai mult cu părerea. Se aplecase de spate
și nu mai era bărbatul puternic de dinainte, doar ochii îi rămăseseră la
fel, te scrutau cu privirea aceea adâncă pe care o simțeai până-n vârful
picioarelor.
Tata s-a bucurat mult de această moștenire, mai ales că avea
șase guri de hrănit și de ținut la școală. Era tânăr, puternic și a început
s-o sporească ajutat și de cei doi oameni cu ziua care își doreau să învețe
meserie de la un meșter iscusit la toate și mai ales în lucrul cu lemnul.
Se pricepea la toate muncile care se cereau în curte, casă, grădină, iar
când își punea ceva în cap făcea chiar și o casă. O lua de la temelie și
până-n toamnă era cu acoperișul pus.
Casa, pe care tata a construit-o cu ajutorul zilierilor și cu sfatul
bunicului, nu era foarte mare, însă destul de încăpătoare pentru noi,
atunci, care eram încă mici și fără mari pretenții. Adevărul e că, unde
locuia el, era cam pustiu pe timpul acela. Casele erau răsfirate de-a
lungul Dunării la un kilometru sau doi depărtare una de cealaltă. Cea
mai apropiată de casa noastră mai în jos de noi de-a lungul Dunării la
mila 26 era o altă fermă, acolo unde trăia familia Manole și la o altă
depărtare de un kilometru era cea a familiei Țuidea, și ei crescători de
vite, ca și noi. Eram mai apropiați de această familie pentru că aveau și
ei copii cam de-o seamă, Margareta, Antonia și Mița cu care ne jucam
în vacanță. După ce ne întorceam de pe la școlile unde învățam, copi
lăream cu toții în căsuțele de la fermă. Și pentru noi, copiii, un kilome
tru care despărțea fermele noastre, însemna o aruncătură de băț și nu
ne era greu să ne întâlnim la canal lângă casa noastră, unde se făcuse
o bucată mare de reniș la unirea dintre canal și Dunăre. Acolo apa nu
era adâncă și puteam să mergem prin ea o bucată bună, cu apa ajun
gându-ne până mai sus de genunchi. Cei care nu știau să înoate bine
făceau baie acolo unde era apă mică, mai ales noi, fetele. Tata, care nu
avea timp să ne păzească, ne lăsa în grija fraților mai mari, care erau cu
ochii pe noi, să nu ni se întâmple ceva rău. Ei se duceau mai la adânc,
că doar erau băieți și, din când în când, câte unul se dădea cu capul la
fund fără să-l vedem și înota pe sub apă până ajungea la noi, fetele și ne
apuca de picior și atunci ține-te sperietură și țipete. Fratele nostru mai
mare, Fănel, începuse s-o placă pe Margareta și avea ce avea cu ea și ca
un pește înota pe sub apă o apuca de picior, iar ea se speria și el o lua
în brațe ca s-o liniștească, motiv ca să fie aproape de ea. La țipetele ei
ieșeam și noi speriate din apă cu cămășile ude și lipite de noi prin care
se vedea totul prin pânza subțire de stambă a cămășii. Chiuiam și ne
stropeam în fugă ca să ne ferim de băieții care alergau să ne-ajungă și să
ne dea cu capul la fund. Când auzea larma, tata, de pe unde era, venea
în fuga mare ca să vadă ce-a luat foc. Mustăcea când se prindea despre
ce era vorba și se făcea că-i ceartă pe băieți. Cred că își amintea cum era
copil și le făcea cu ochiul fraților mei, șugubeți.
Crescuserăm și am început să-l ajutăm și noi la treburi cu ce puteam.
Printre joaca noastră ne împărțeam și treburile pe care le aveam de făcut
f iecare. Eu, a continuat ea …ca să-ți spun drept, mă cam feream de
făcut mâncare, cum îl auzeam pe tata că întreabă: „Cine face de mân
care azi”? Mă fofilam de fiecare dată și îmi găseam de treabă prin curte,
pe la păsări, animale și le lăsam pe celelalte surori mai mari să se ocupe
de această treabă, tare grea după mine, dar nici la mulsul vacilor și oilor
nu mă băgam, aici Geta, sora noastră mai mică, ajunsese mâna dreaptă
a tatei. Învățase încă de mică să mulgă vacile și oile, de fapt era ajutorul
tatei și cea mai apropiată de el. Era cea mai mică dintre noi și ne făcea
să râdem din orice. Toată lumea o pierdea din ochi, dar mai ales băieții.
Ne făcuserăm deja mărișoare și am început să cutreierăm locurile din
baltă, să ne vizităm vecinii care aveau băieți și fete. Noi, fetele, aveam și
câte o preferință și ne făceam drum una-două la casa familiei Teodorov
Iftim și Matroana. Și nu degeaba trăgeam acolo! Aveau o casă plină de
băieți, înalți, frumoși și harnici. Singura fată din curte era Marica, cu
care stăteam de vorbă și o mai trăgeam de limbă de câte un frate al ei
care ne căzuse cu tronc.
De fapt, nu de asta mergeam acolo, tata ne trimitea cu treabă la
ghedu Iftim. Avea cea mai bună râșniță din partea Iocului. Așa că tata
ne trimitea cu un săcuț de porumb din care să facem bulgur pentru
păsări și porci. Râșnița mărunțea porumbul ca pe un mălai grișat,
puteam să facem chiar și mămăligă din el!
-Tu, fată, mâncam atâta mămăligă atunci, că nu ne mai săturam!
Și o mâncam cu de toate: cu brânză o făceam bulz, cu jumări, cu ouă.
N-ai să mă crezi, dar o mâncam și cu marmeladă. Și, nu știu dacă tu
ai auzit de terci, dar nouă ne plăcea tare mult. Îl făceam special sau
atunci când fierbea mămăliga, înainte ca să fie vârtoasă, luam direct din
ceaun cu polonicul și ne puneam în castroane. Și parcă văd și acum…
aveam niște castroane de tablă cu model și colorate vesel pe care tata ni
le-a cumpărat când eram micuți, de la țiganii care veneau prin sat cu
ceaune, crătiți, ligheane, tăvi, polonice și ce mai trebuia într-o gospo
dărie cu mulți la masă. Cred că tata s-a gândit să ne cumpere castronele
de tablă ca să ne țină mai multă vreme.
În zilele când mergeam la ghedu Iftim vedeam cum întotdeauna
venea pe lângă noi un băiat blond, înăltuț, subțirel, cu ochi albaștri
luminoși și acum îmi amintesc de ei când se uita spre tine parcă te
hipnotizau sau altădată te mângâiau. Și cu toate acestea era chiar timid,
se apropia ușor de noi, parcă mergea pe vârfuri, căutând-o din ochi pe
Geta, sora noastră mai mică. Cum o vedea se lumina la față, iar ochii
îi străluceau ca două steluțe. Noi, cele mai mari, știam de ce se bucură!
Când dădeam porumbul la râșniță și era rândul Getei, Haralambie, așa
îl chema pe băiat, râșnea el în locul ei și după ce punea în sac mălaiul,
lua sacul în spate și ne ajuta până acasă. Tot drumul până acasă tăcea,
dar cu orice prilej își arunca pe furiș ochii spre Geta. Din vorbă în
vorbă, ne-am interesat și noi despre el și am aflat că lui Haralambie,
cel mai mic băiat al familiei Teodorov Iftim, îi plăcea școala și voia
să învețe la școli înalte ca să ajungă un om mare. În vacanțele pe care
le petreceam la baltă începuseră să se facă seri dansante la Căminul
Cultural din Maliuc. Ne-ar fi plăcut să mergem și noi acolo, eram și
noi mai mărișoare, dar tata era foarte îngrijorat de asta, pentru că până
acolo erau cam doi kilometri de mers. Și totuși la rugămințile noastre
tata ne lăsa și ne dădea în grija fratelui nostru mai mare, Fănel, în care
avea încredere. Primii care plecam eram noi, însoțite de frații noștri mai
mari, ne opream la fiecare casă și până ajungeam acolo unde se făcea
balul ne adunam o gașcă mare, aproape toți tinerii din Maliuc și din
Vulturul. Ne uitam curioși unul la altul, ne făceam ocheade, vorbeam
tare ca să ne arătăm prezența. Începuse muzica la patefon, dar cel mai
mult ne înveselea la acordeon un băiat din Vulturul și când începea
să cânte încingeam niște hore de ridicam praful până în tavan. Eram
fericiți și fără griji. Când se termina balul plecam spre casă și, în noap
tea liniștită, glasurile noastre vesele se loveau de pădurea și balta din
spatele satului și se întorceau spre noi în ecouri, tremurate și prelungi.
Ne jucam și spuneam alte cuvinte, unele chiar pocite ca să vedem cum
se schimbă. Săream, ne strâmbam, ne amuzăm de toate și râdeam din
orice. Mă gândesc acum cât de frumoși și fericiți eram!
Haralambie venea pe lângă noi ca o umbră și ne ocrotea cu privirea
tot drumul, se așeza pe lângă Geta și o urmărea cu privirea aceea de
îndrăgostit.
– Ce mai, dragostea e oarbă, vede doar ce vrea!
A doua zi ne aminteam cum a fost și desfiram firul în patru și înce
peau discuțiile între noi, fetele:
-Ai văzut, Margareta, ce rochie scurtă avea Paulina?
-Prea scurtă după mine și prea subțire, i se vedea totul prin ea… și
continua…
– Precis s-a îmbrăcat așa, ca s-o placă Timoșca. N-ai văzut cum
îl urmărea Paulina? Nu-l pierdea din ochi… cred că este în stare s-o
mănânce pe cea care se uită la el… sau… de Ioana ce să mai zic, n-ai
văzut-o cum se învârtea în jurul lui Sașa? Nu mai avea loc nimeni de
ea… Ai văzut ce frumos mai cânta Iordan la acordeon? Parcă nu te mai
poți opri de la horă când cântă el…
Și frații mei aveau gândurile lor despre fetele pe care le plăceau,
dar treceau mai repede ca noi, peste seara de dinainte. Ei aveau și alte
griji, erau paznicii bostanei din fundul grădinii. Își făcuseră într-o salcie
bătrână, pe crengile cele mai groase de sus, un ceardac. Acolo dormeau
noaptea ca să nu fure nimeni pepenii și bostanii din grădina noastră.
Făceau cu rândul, unul păzea și ceilalți dormeau. Fratele nostru mai
mare, Fănel, mai făcea câte o glumă cu frații cei mici, urmărea când era
somnul cel mai dulce și atunci striga tare:
„Hoții la pepeni, săriți, măi, hoții!
Din somnul cel mai dulce, cei care dormeau tun, săreau speriați și
călcau crengile salciei până jos și alergau spre bostană. Fratele cel mare
râdea pe muțește de agitația stârnită. Ajunși la bostană se prindeau că
au fost păcăliți, dar așteptau și ei momentul ca să-l păcălească.
Și tanti Maria, mijindu-și ochii de bucuria amintirii, semăna cu
o turcoaică, râdea în hohote și se întorcea spre mine.
– Tu crezi, fată, că ne fura cineva pepenii? Nu, nici vorbă! Acolo,
pe la ferme, toată lumea avea pepeni. Numai că tata îi lăsa pe frații
mei să învețe cum să apere agoniseala familiei și asta era o treabă de
băieți. Când mă gândesc acum, vacanțele de vară erau minunate, acolo
la baltă. Tata fiind tare ocupat și mai tot timpul plecat, ba la câmp sau
în baltă, ori construia ceva de care avea neapărată nevoie, nu prea avea
timp să ne facă mâncare, dar am învățat să ne descurcăm singuri. Acolo
la baltă, viața era ușoară și în grădină aveam tot ce ne trebuia: legume,
cartofi, pepeni, roșii, ardei, iar ouă de toate culorile și mărimile. Așa
că nu ne era greu să ne încropim o mâncare. Și dacă adunam din gră
dină câteva roșii așa cum erau încă cu mirosul acela de roșie sănătoasă
crescută în pământul mănos și negru de baltă și dacă mai puneai lângă
ea o bucată de pește sărat de pe frânghia din magazie, mâncarea era
asigurată sau făceam cum zicea tata „mâncarea puturosului”, omleta
peste care dădeam drumul și la o ceapă tăiată mărunt cu mărar din
abundență că te lingeai pe degete de bună ce era și nu mai spun cât
era de sățioasă. Aveam leac și pentru sete, pe care ne-o astâmpăram
cu pepenii tărcați, negri și verzi din grădină, care creșteau unul peste
altul învălătucindu-și vrejurile frățește între ele. Intram ușor printre ei
să nu cumva să-i strivim pe cei mai mici și aveam grijă să nu-i mișcăm
sau să-i întoarcem pe partea cealaltă că rămâneau necopți. Ne uitam la
cârcelul de la codiță și, dacă era uscat, însemna că este copt sau altădată
îl încercam dându-i un bobârnac cu degetul și dacă suna mai gros era
copt. Nimeream de multe ori și pepenii ciuliți, erau și ei buni ca să ne
astâmpere setea. Mai târziu ne gândeam și la o masă mai consistentă.
Aici intrau în joc băieții, care aruncau un pripon în baltă cu o ață lungă
pe care aveau agățate mai multe cârlige. Lăsau priponul în apă și nici
nu ne învârteam bine prin grădină sau făceam o tură de alergătură de-a
lungul canalului, că imediat băieții scoteau nerăbdători pripoanele și
gata, peștele era scos și strălucea în reflexele apei de la razele pe care le
trimitea soarele în apa limpede ca de cristal. Peștii prinși erau colorați
și strălucitori și se zbăteau ca să scape de capcana pescărească în care
intraseră. Și așa cum îi scoteam găseam o bucată de lemn din pădure
pe care-i curățam așa cum se zbăteau și îi puneam într-un sajoc și le
dădeam drumul în apă, iar după câteva mișcări în apa bălții îi scoteam
gata pregătiţi ca să le dăm drumul în ceaunul deja pregătit cu apa din
baltă și-i agățam toarta de sârmă de lemnul tare sub care ardea un foc
molcom. Așa făceam atunci mâncarea, la cujbă. Cujba o aveam în gră
dină, o așezaseră oamenii pe care-i aveam cu ziua. În grădină aveam tot
ce ne trebuia și legumele tot de acolo le luăm. Într-una din zile când
să scot priponul am simțit că atârna ceva greu de el. Am început să țip
cât mă ținea gura de emoția care mă năpădise și de teamă să nu scap
peștele m-am opintit cât am putut de tare și am scos deasupra apei un
pește mare pe care abia puteam să-l trag la mal. Se zbătea și sărea ca să
scape din undița care i se înțepenise de marginea buzei. L-am curățat
așa cum se zbătea în mâinile mele. Îmi aluneca printre degete, dar nu
m-am lăsat și l-am pus pe jar și crede-mă l-am mâncat cu atâta poftă,
mai ales că l-am prins eu.
În lunile de vacanță, tata ne lăsa să dormim mai mult, știa ce dulce
este somnul dimineața și se gândea la noi, că suntem încă copii și o să
avem timp să ne trezim dimineața. El se scula dimineața odată cu ivirea
zorilor, când afară era răcoare și era destul de ușor ca să sape în grădină.
Era bine și pentru el, dar și pentru plante că soarele nu ardea și nu se
păleau. Grădina era curată fără nici măcar un pic de iarbă și chiar dacă
mai găseam câte-un fir pe ici pe colo, noi o pliveam și o aruncăm în
curte la păsări. Pe timpul vacanței noi eram paznicii ei, ca să nu se apro
pie păsările văzduhului, ciorile, vrăbiile, de pălăriile de floarea -soarelui
sau de știuleții de porumb.
Tata montase darabane în două-trei locuri din grădină, făcute din
clopotele vechi de la văcuțele din grajd și cum trecea pe-acolo cineva
dintre noi, trăgea de sfoara atârnată și alunga toți intrușii din grădină.
De multe ori darabanele nu făceau față la câte păsări se adunaseră prin
copacii din jurul grădinii și atunci tata făcea și sperietori din hainele
și pălăriile vechi de prin curte, dar și așa, tot ne vizita câte o vulpe.
Observam că din când în când dispăreau din păsări. Nu ne părea rău că
aveam păsări și pentru pofticoși!
Aveam de toate în curtea și în grădina noastră și în fiecare dimineață
tata aduna ouăle în căciulă și le aducea așa proaspete cum erau în cui
bar, de multe ori cu puful de la găină pe ele sau cu noroi, le punea sub
cloșcă să le clocească… și în trei săptămâni ieșeau la lumină ghemotoa
cele galbene și creșteau ca din apă, curtea era plină de pui, că nici nu
le mai știam numărul. Se întâmpla câteodată să apară din senin câte
o găină cu pui de rață. Ei, dar vreau să povestesc ceva tare frumos din
copilăria mea! Se întâmpla tot vara. Într-o seară am plecat prin fundul
grădinii noastre să aduc văcuțele acasă, am intrat prin stufăriș să mai
văd ce se mai întâmplă acolo. Când mă uit mai bine am văzut un cuibar
mai mare acoperit cu frunze, puf și pene. Mă opresc și mă uit mai bine
în cuibar era doar un singur ou, dar unul mare și alb cum nu mai văzu
sem. Dacă am văzut că nu era nimeni pe-acolo l-am pus în poală și am
intrat tiptil-tiptil în curte să nu mă vadă nimeni și l-am băgat sub o rață
care clocea. Am uitat de ou, dar după ce au început să iasă rățuștele
vesele și gălăgioase am văzut că rața încă nu se ridica după cuibar. Într-o
dimineață am văzut că a apărut rața cu un pui mare și urât în urma ei.
Nu mai văzuserăm așa ceva și ne-am mirat de această întâmplare. Rața
și-a luat rățuștele și puiul galben și se plimbau pe canalul care trecea pe
lângă grădina noastră. Era un pui de lebădă care creștea pe lângă casa
noastră printre păsările din curte! Acolo la baltă, în intensitatea aceea
de frumusețe și lumină, se întâmplau minuni inundate de bucuria soa
relui, a vântului, a apei și a timpului care parcă stătea în loc.
