La mulți ani, dragi români!

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului

1954, când zăpada ajungea la coroana salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Era frig, zăpadă gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…

Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…

Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea cu bucuria, peisajul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în dansul lor jucăuș spre noi, copiii… si în bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri: plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de zăpadă… și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergică pentru oamenii de zăpadă, și colindele, Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite…

Dar primăverile… Morena, vântul care bătea dinspre mare și aducea moină, ploi și… aducea primăvara.

Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o adiere de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cântecul zecilor de păsări… și zilele ei frumoase când adulmecam cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proaspătă, primii muguri de flori, cu cerul senin ca cel al ochilor bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.

Veneau apoi verile… Cu vacantele ei lungi, cu joaca de dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la marginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala noastră între ceata de La Vale si ceata de La Deal pentru apărarea locului de joacă.

Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de dascălii noștri, de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…

Am crezut întotdeauna că Dumnezeu și-a trimis o ceată de îngeri în satul nostru ca să ne protejeze. Aveam vecini buni, iar vecinele erau ca și mamele noastre, ne ocroteau și aveau grijă de noi.

Ne cunoșteam toți și ne ajutam unii pe alții cum puteam.

Noi, copiii, cunoșteam satele ca pe degete. Știam locurile unde găseam ouă, ciuperci, cine avea pepenii cei mai gustoși din sat, cine lipsea de-acasă. Chiar și sărbătorile religioase le prăznuiam de două ori, pe „stil vechi” și pe „stil nou”, o dată cu haholii și o dată cu românii. Cel mai mult aveam de câștigat noi și ne bucuram că primeam daruri de două ori atunci când mergeam cu Vecera, Bună Dimineața, Colindul la casele prietenilor noștri haholi și români.

Oamenii pe atunci nu aveau multă carte, traiul lor era firesc, după cum trecea viața.

Multe lucruri le știau din firea lucrurilor. Știau când o să plouă după nori, cum va fi iarna după splina porcului. Cunoșteau și alte lucruri după semnele pe care le citeau în apă, în stele, după cele aflate de la bătrâni… se mai sfătuiau despre alte lucruri cu învățătorii și preotul satului.

Altădată, când doreau să afle câte ceva despre viitor, mergeau să-și citească în cărți și să-și dea în bobi la femei care știau acest meșteșug, ghicitul.

Astăzi am să povestesc astăzi despre înțelegerile nescrise dintre

oamenii de bună-credință de atunci, care bat toate semnăturile,

judecățile, procesele verbale și martorii din ziua de astăzi.

Trăiam în satul meu, de pe malul Dunării, fericită printre

ai mei: bunici, mătuși, unchi, verișori, nași, vecini și prieteni.

Fiind din fire foarte curioasă, urmăream cu atenție ce se întâmpla în jurul meu și învățam ba de la unul, ba de la altul și încercam să deslușesc ițele încurcate despre legătura dintre oameni, despre buna vecinătate, despre cuvântul dat care era literă de lege atunci sau despre ajutorul dat, dar cu măsură, celor care aveau nevoie, despre bunătatea oamenilor și siguranța pe care o simțeam în preajma celor lângă care trăiam.

Nu știu ce-i făcea pe oamenii de atunci să fie atât de înțelepți, de buni, de omenoși și de ospitalieri! Aveau câte șapte sau opt copii sau chiar mai mulți și unii dintre ei aveau și pământ puțin, dar dacă nu aveau destule alimente pentru ei și animalele din curte și nu le ajungeau până în primăvară se duceau cu încredere la orice om înstărit din sat și printr-o înțelegere nescrisă băteau palma și toată lumea ieșea din iarnă și necazuri.

De acolo, din satul meu, am învățat că dacă dăruiești, primești întreit!

Și am văzut și am învățat multe!

Doar dacă treceai pe lângă poarta unui om din sat te invita fără niciun motiv să-i vezi casa, să-i guști vinul abia stat din fiert sau duminica de la biserică erai invitat la masa unui vecin.

Și căsătoriile dintre tineri erau făcute tot prin vorbă bună.

Tinerii care se iubeau se întâlneau cu părinții, vecinii, nașii, bunicii și stabileau împreună cheltuielile și ce avea de făcut fiecare dintre părți la nunta tinerilor. Prezența numeroasă a oamenilor la nuntă, dărnicia celor care dădeau chiar un loc de casă pentru tinerii căsătoriți, unde să-și clădească noul cuib, și doar așa, ca să le meargă bine.

Nu mai spun de grija pentru bătrânii care nu aveau sprijin

sau pentru copiii săraci și ajutorul cu clacă la construitul caselor celor tineri.

Între acești oameni am crescut eu, surorile, verișorii și

prietenii mei. Mă gândesc acum cu înfrigurare și mă întreb unde sunt acei oameni?

Sunt sigură că mai sunt mulți români ca atunci.

Cred că e ușor să fim buni, prietenoși, omenoși, ospitalieri, înțelepți și să ne păstrăm credința din străbuni!

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ curat și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Oriunde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună…

La mulți ani, dragi români și românce, oriunde ați fi!