ZIUA BABEI, SĂRBĂTOAREA FEMEILOR

Pentru binele pe care l-a făcut, pentru bunătatea ei, bunica Ioana a fost binecuvântată cu copii buni, nepoți sănătoși, cu viață lungă și respectată și iubită de tot satul.

În ziua de Sfântul Ion toate femeile, românce și haholce, din amândouă satele și copiii lor sărbătoreau Ziua Babei, în semn de prețuire pentru că le ajuta la naștere. Se făcuse un obicei, ca Ziua Babei să se serbeze de ziua numelui bunicii Ioana. În săptămâna premergătoare sărbătorii, în familia noastră se începeau pregătirile special pentru acea zi de către mama și mătușile mele, prilej cu care ne întâlneam acasă la bunica unde se pregătea meniul.

Noi, verișorii, ne bucuram că suntem împreună, ne învârteam pe lângă mamele noastre, mai gustam pe furiș câte ceva de pe masă și imediat încingeam joaca… dar asta făcea parte din bucuriile sărbătorii. De fapt mai mult încurcam. Mamele noastre, în schimb, începeau treaba imediat, pe mai multe zile. Într-o zi coceau colacii și pâinea, într-o zi făceau sărmăluțele cu varză, în altă zi răciturile, friptura și cârnații erau scoși de la cavarma, peștele marinat în oțet, cozonacii și câte altele.

În ziua de sărbătoare, bunica se îmbrăca în cea mai frumoasă rochie, iar pe cap își punea un gear, un fel de maramă din cașmir foarte fin, cu flori cusute la mână, colorat și vesel și își aștepta musafirii frumoasă, mândră și emoționată. Femeile veneau cu un mic cadou, însoțite de câte un copil, doi, trei, câți îi dăduse Dumnezeu. Veneau pe rând, una câte una în fața bunicii și îi sărutau mâna în semn de respect. Bunica îi mângâia pe cap pe copilașii aduși pe lume cu ajutorul ei, stătea de vorbă cu fiecare, cum le mergea, cum îi este copilului, avea pentru toți o vorbă bună, câte o tânără își punea copilașul să spună o poezie bunicii, sau bunica se juca un pic cu câte un micuț. Așa cum se juca cu noi… îl ridica în sus și-i spunea: „‘tâta mare! ”…și după ce vorbea cu fiecare în parte, le invita la masă. Pentru că veneau multe femei, masa se așeza în două camere, camera mare unde avea icoana Maicii Domnului și tinda. În camera mare unde era bunica, se așezau la masă nașa bătrână, cumnata, vecinele și prietenele ei, în tindă se așezau femeile mai tinere, cu copii lângă ele. Camerele erau destul de încăpătoare. Mama și mătușile mele erau ospătărițele, iar bunica, sărbătorita, stătea în capul mesei mândră și se uita cu drag la mamele și copiii lor, la nepoții și fiicele care o sărbătoreau cu atâta cinste… După un vinișor, începeau să li se dezlege limbile femeilor și era semnalul petrecerii… făceau glume, se machiau, se îmbrăcau în țigănci, în prințese. În ziua aceea femeile își împrumutau personalitatea pe care și-o doreau.

La această petrecere veneau doar femeile. Singurii bărbați cărora li se permitea să fie prezenți la acea aniversare erau muzicanții. Acordeon, clarinet și o cobză… muzica răsuna în tot satul… dar totuși petrecerea fără bărbați era ca „mâncarea fără piper”… Astfel că spre seară începea să apară câte un bărbat deghizat în femeie, apoi altul și altul… Se făceau glume… Doamne cât de frumos știau să se distreze! Iar noi, copiii, pe lângă ei eram fericiți că aveam parte de părinți buni, frumoși și veseli. Dintre toți, eu eram cea mai fericită fetiță pentru că bunica era sărbătorita, și era bunica mea!

Cu drag… din vremuri minunate