BUNICII MEI, OAMENI DE TREABĂ

Amintirile despre bunicii din partea tatălui, Iftim și Matroana, le

am cam de pe la patru ani când am început și eu să înțeleg ce și cum. Locuiau în satul Vulturul, tot pe malul Dunării, la o aruncătură de băț de satul bunicilor din partea mamei. Tot acolo trăiau unchii și singura mătușă din partea tatălui. Erau haholi și vorbeau într-o limbă pe care eu nu o înțelegeam. Când ajungeam pe la ei, vorbeau o limbă amestecată între română și haholă, ca să putem înțelege și noi.

Duminica, în zilele când afară era cald, mergeam în vizită la ei cu

mama și, pentru că satul unde locuiau ei era destul de departe și eu nu puteam să merg pe jos, plecam cu barca. Mama mă așeza în siguranță pe crivace, mă înfofolea bine ca să nu răcesc de la vântul mai rece de pe Dunăre și îmi lăsa mâinile libere cu care aveam voie să mă joc în apă. Mă urmărea tot timpul ca în joaca mea să nu alunec din barcă în apă. Eram fericită, mă jucam cu mâinile în apă și o priveam pe mama cum trăgea la rame, gânditoare. Când ajungeam acolo, eram întâmpinați de bunicul Iftim. Bunicul era un bărbat înalt, subțirel, cu părul blond și cu ochii albaștri parcă rupți din cerul unei zile frumoase și senine de vară.

Ghedu, îi spuneam noi, nepoții. Băbica Matroana era o femeie cu trăsături mai aspre, negricioasă și bună gospodină. Puternică, ea era stâlpul familiei. Cum ajungeam acolo, îndată se strângeau toți unchii, mătușile verișorii și verișoarele mele într-o odaie care ținea loc de sufragerie. La o masă rotundă și scundă ne așezam pe pernuțe, jos, pe covorașe de cârpă. Toți încăpeam la mica masă din odaie. Și nu eram puțini!

Nurorile o ajutau pe băbica să pună masa și îndată se umplea cu toate bunătățile: ciorbă rusească cu toate legumele, pui fripți și tăvi cu plăcinte scoase atunci din cuptor. La masa lor, peștele era nelipsit și alte, alte bunătăți la care numai când mă gândesc îmi lasă gură apă. Bunicul dădea semnalul că e timpul să mâncăm, se închina, și noi după el, și apoi turcii se băteau la gura noastră!

Când terminau cu masa, începeau spectacolul și cântau niște cântece duioase de dragoste, de război, de armată, pe două voci, când

înalte, când joase, iar eu nu mă săturam să-i ascult și să-i privesc pe părinții și frații tatălui meu. După spectacolul adulților începeam noi

copiii, să spunem poezii sau să cântăm. Acum intrau în horă mătușile să se mândrească cu copiii lor. Pe mine nu mă întrecea nimeni pentru că știam multe poezii învățate de la bunica și mătușile mele din partea mamei. După momentul de recitări și cântece, toți copiii treceam să sărutăm mâna bunicilor și primeam fiecare câte un bănuț de la bunicul. Apoi începeam joaca! Pe seară ne întorceam spre casă încărcate cu daruri de la bunicii mei. Mama trăgea la rame mai greu, acum mergea la deal, în susul apei. La fel ca la dus eram tot cu cu mâinile prin apă și o ajutam pe mama să vâslească mai repede. Soarele se pregătea de apus, iar eu o urmăream pe mama care era îngândurată. Oare la ce se gândea mama? Parcă nu avea la ce? Eu însă eram atât de fericită, doar eu și ea în liniștea înserării.

Când am crescut puțin mai mare, îmi plăcea să merg în vacanțe la ghedu Iftim și băbica Matroana. Tot timpul îl vedeai pe bunicul cu căruța prin sat cărând lemne din pădure de la vapor la oameni acasă sau peștele de la pescari la Dunăre. Avea la căruță doi cai, Harap și Bălana. Calul era negru ca noaptea, frumos și puternic, iar ghedu îl gătea cu hamuri colorate. Iapa era albă, ca zăpada!

Băbica era o femeie negricioasă, mai scundă decât bunicul, dar cu trăsături mai aspre. Atunci când te uitai la ea părea că e mereu supărată ,dar așa era felul ei. Doar atunci când stăteai mai mult pe lângă ea puteai să-ți dai seama cât de bună la suflet era, însă nu știa cum să arate asta. De fapt ea era stâlpul familiei! Băbica se ocupa de tot ce era prin curte: grădină, animale, păsări, mâncare, spălat, iar în timpul liber prăjea semințe pe care le punea în săculețe și în fiecare dimineață mergea cu coșulețul și cu un pahar de măsură și le vindea oamenilor care călătoreau spre Tulcea. Din asta Băbica își mai rotunjea veniturile, iar cei care le cumpărau își mai pierdeau vremea. Casa bunicilor nu era mare, avea trei camere: bucătăria cu masa, scaunele, plita cu lijanca, tinda în care dormeau ei cu două paturi. Bunicii dormeau fiecare în câte un pat. Când eram mai mici, dormeam cu ei în pat. Mie îmi plăcea să dorm lângă ghedu. Mai aveau și camera mare, curată, în care primeau oaspeții. În vacanțe, noi, fetele, dormeam în sala de oaspeți, iar Stelică verișorul nostru, cu ghedu Iftim în tindă. Mă simțeam mai apropiată de verișorii mei de acolo, care erau mai aproape de vârsta mea sau mai mari cu un an-doi decât mine. Joaca cu ei începea de dimineață, cum se crăpa de ziuă, până seara târziu. Cum făceam ochi dimineața, primul pe care-l vedeam în curte era ghedu, care se învârtea pe lângă casă și își pregătea căruța de plecare. Avea la căruță doi cai frumoși de care avea grijă ca de ochii din cap, îi țesăla și-i împodobea cu fel de fel de podoabe colorate ca să arate mai puternici și frumoși. Ținea la ei mult și cu ajutorul lor își câștiga traiul pentru familia destul de numeroasă. După ce termina cu treburile prin curte ne adunam toți în bucătăria de vară, unde băbica pregătea de zor ce să mâncăm dimineața. Și ea se scula devreme ca să mulgă văcuțele și ca să ne fiarbă laptele pentru dimineață. Lângă laptele fiert era întotdeauna și o mămăliguță făcută în ceaun și, după ce răsturna mămăliga pe un fund gros de lemn, turna laptele peste coaja groasă rămasă pe fundul ceaunului, iar noi ne băteam ca să prindem puțin din coaja înmuiată în laptele fiert. Lângă mămăliguța galbenă ca soarele, pe care Băbica o tăia cu un fir de ață pescăresc, apărea și un castron mare de smântână groasă ca untul și amestecată cu brânză proaspătă.Nu mâncam înainte ca bunicul să spună rugăciunea și apoi nearuncam lacomi pe mâncarea pusă cu dărnicie pe masă de băbica. La masă fiecare mânca cât apuca, eu, care eram mai rușinoasă, rămâneam în urmă mereu, însă băbica era destul de dreaptă și-mi punea separat, într-un castronel de lut cu floricele o bucată mare de mămăligă și câteva linguri mari cu brânză și smântână. La cât de încet mâncam nu cred că aș mai fi apucat ceva de pe masă, la viteza cu care mâncau verii mei. Când ne mai rămânea mâncare prin castroanele noastre o terminau ghedu și băbica. În altă dimineață ne schimba meniul și, în loc de smântână, ne făcea ouă prăjite cu jumări rămase în cămară din iarnă și păstrate în untură ca să nu se râncezească.

Veneam întotdeauna în vacanță la bunicii de la Vulturu împreună cu verișorii mei Stelică, Vasilica și Pașca de la Tulcea. Acolo, în satul bunicilor, ne întâlneam și cu ceilalți verișori care locuiau acolo cu părinții lor. Ca să spun așa, eram atât de mulți încât puteam să ne facem echipele de joacă pe loc atunci! În zilele în care ghedu pleca cu căruța în pădurice să strângă lemne pentru iarnă, ne lua și pe noi, însă treaba noastră era să ne jucăm până târziu și aveam ce face, jucam nouă pietre până când oboseam și atunci burta își cerea drepturile. Ghedu scotea dintr-un coș de papură niște plăcinte cu brânză învelite cu un peșchir, făcute de băbica, nu prea multe, doar atât cât să ne țină de foame, iar seara să mâncăm cu poftă mâncarea gustoasă gătită de băbica care rămânea acasă cu toate treburile din curte și casă. Avea grijă și de caii care stăteau toată ziua la păscut unde era iarba grasă și umbra groasă și, după ce ne linișteam foamea, ne gândeam să-i dăm o mână de ajutor și ghedului .Ne uitam la el, era nădușit de muncă și ca niște albinuțe adunam lemnele tăiate cu multă opinteală și sudoare, pe care le așeza în căruță unele sub altele, ca să încapă cât mai multe și după ce umplea căruța își îndemna căluții să pornească: „Dii, Harap! Dii, Bălana!” și încet-încet și noi pe lângă căruță ca să nu obosească caii, mai hârjonindu-ne, mai făcând un rotocol în jurul căruței sau adunând niște floricele de câmp băbicăi. Ghedu, cu ochii albaștri, privea fericit la joaca noastră. Ars de soare pe față și brăzdat cu dungi adânci pe gâtul puternic, cu gândurile departe, îl pișca din când în când ușor cu biciul doar pe Harap și eu mă miram că el de fapt trăgea cel mai tare la căruță. Îmi era milă de el, dar ghedu avea răspunsul lui: „Dacă îl ating pe el pleacă în trap și Bălana”dar ce nu știam atunci era că iapa aștepta pui. Mergeam pe lângă căruță și mă uitam la Ghedu și îmi săreau în ochi frumusețea și privirea blândă cu care ne privea și mă făceam mică de bucurie. Spre seară, când ajungeam acasă, băbica ne aștepta cu masa gata pusă și ne așeza la masa mică care era pregătită cu scăunele pentru toți. Întotdeauna masa începea cu rugăciunea bunicului. Acum era timpul pentru tihna familiei. Nici nu apucam bine să înghițim o îmbucătură că apăreau unchii și mătușile, chipurile ca să vadă de ce nu vin copiii acasă, dar asta era doar o găselniță a lor ca să fie la masă cu noi. Băbica știa asta și pregătea mâncare pentru toți. Până târziu stăteam la poartă pe bănci, unde bunicii și unchii se odihneau și mai vorbeau de-ale lor iar noi mai trăgeam o joacă. După ce mâncam eram din nou în forță!

Noaptea se lăsa peste sat și luna se scălda în apa albastră, noi alergam fericiți pe drumul de pe malul Dunării. Ne spărgeau gașca țânțarii care bâzâiau de zor și care își căutau victimele. Din când în când se auzea câte o pocnitură – plic-plici. Și atunci ne gândeam că și mâine este o zi și ne lăsam în mrejele viselor. O altă zi, alte bucurii, alte întâmplări, vacanța la bunici abia începea!

În toamna următoare începusem să avem vești nu tocmai bune despre bunicul Iftim. Era bolnav, fusese și internat la spital, iar după un tratament de două săptămâni a fost trimis acasă să primească îngrijiri în familie. Unchilor li s-a spus că se pot aștepta la orice. Acasă a primit toate îngrijirile băbicăi, mătușilor, unchilor și, cu toate acestea, bunicu se simțea din zi în zi fără putere și se ridica din pat foarte rar și atunci, cu ajutorul cuiva. Când a simțit că nu mai poate și mai avea încă atâtea să ne mai spună, bunicul i-a zis bunicii să ne cheme acasă pe toți, copiii, nurorile, nepoții la o masă, să-i vadă adunați grămadă, așa ca altădată. Vestea a căzut ca un trăsnet pentru toată lumea. Ne-au trimis vorbă și nouă să ajungem la ei în acea duminică, neapărat. Am plecat spre bunici cu căruța. Pregătisem mai înainte câte ceva de mâncare să le

ducem în situația în care băbica nu ar fi avut timp să se pregătească ca altădată. La fel ca mama au gândit și celelalte nurori. Nu a venit niciuna cu mâna goală acasă la bunici. Ne-am așezat tot la măsuța rotundă și joasă, la care stăteam altădată. Acum era o întâlnire de familie altfel decât cea când se cânta, iar noi, copiii, dădeam spectacol. Ghedu a vrut să ne vadă din nou pe toți, adunați în casa lui. Cum era un om vesel de felul lui, ne-a rugat să cântăm câteva cântece așa cum făceam și în alte dăți. Am cântat, dar nu mai erau acele glasuri puternice și vesele. Ne-a spus că atunci când el nu mai este – că așa este roata vieții – să nu ținem doliu și, mai ales, nimeni să nu fie îmbrăcat în negru pentru că lui îi place veselia. „Să aveți grijă de băbica. Întotdeauna să treceți pe la ea, ca să nu simtă lipsa mea. Și voi să vă aveți bine”! Mie nici nu-mi venea să cred că ghedu nu va mai fi. Așa cum stătea în pat și ne vorbea, era același bunic cu părul cărunt, cu ochi albaștri, liniștiți și veseli. Avea aceeași voce caldă și voioasă. Bunicul meu știa să treacă demn prin acest eveniment foarte greu din viața fiecăruia. După sfaturile pe care ni le-a dat, ne-a făcut semn că vrea să se odihnească puțin. Noi toți îl urmăream speriați. După un moment în care

și-a tras răsuflarea a cerut iertare de la noi dacă ne-a supărat cumva. Pe rând treceam pe la patul lui, îi sărutam mâna și ne ceream iertare. N-am să uit niciodată privirea cu care ne scruta lung pe fiecare, parcă ar fi vrut să ia cu el imaginea celor dragi. Ca de obicei, nouă, copiilor, ne-a dăruit un bănuț și ne-a mângâiat cu căldură. A fost o întâlnire ca altădată… numai că acum ne luăm adio de la bunicul nostru, care ieșea din viața noastră și de pe scena vieții, dar niciodată din inimile noastre. Evenimentul cu iertarea bunicului m-a marcat. Am înțeles că atunci

se rupe ceva din tine și, cu toate acestea, bucățica ruptă o găsești undeva în inima ta când îți dorești. Bunicul ne-a arătat demnitatea evenimentului prin care trecea. Cu toate că l-am văzut fără suflare, mi-l amintesc întotdeauna cu căruța și căluții gătiți de sărbătoare, și îmi amintesc primul leagăn pe care mi l-a făcut și pe care l-a legat de salcia din capătul grădinii. L-am simțit pe bunicul lângă mine la toate evenimentele importante din viața mea. Nimic n-a mai fost la fel după moartea bunicului!

Chiar băbica Matroana, care era stâlpul casei in familia tatalui meu, o femeie harnică, pricepută la toate și foarte puternică, ajunsese ca

o umbră și căuta să așeze cumva treburile în urma ei. În anul următor după moartea bunicului, îmi amintesc parcă este acum, era primăvară și ca de obicei îmi făceam lecțiile pe lângă mama, care robotea prin casă câte ceva, ascultând și ce citeam eu cu voce tare. Trecuse vaporul de la Sulina spre Tulcea, ultima oprire în satul nostru, dura ceva până urcau cei care mergeau mai departe si cei care coborau în sat. Totul se făcea cu barca. Nu a trecut mult timp că auzim cum o strigă pe mama cineva la poartă, parcă mi s-a părut cunoscută vocea și am dat fuga la drum să văd cine este. Mi s-a luminat fața de bucurie când am văzut cine a venit la noi, era Băbica cu o boccea mare în spate de zici ca era un măgăruș cu samarul. Am invitat-o în casă si mama imediat a omenit-o cu de toate de pe masa noastră.

Babica ne privea cu atâta bucurie că ne vedea, era prima dată când venea la noi, singură după moartea bunicului. Si ne-am pus la vorbă, eu mulțumită că mama nu mai avea timp să mă asculte la lecții. Începuserăm să o înțelegem destul de bine cum vorbea pe jumătate românește și haholeste, dar cred că ne simțeam și doar din priviri. Băbica i-a spus mamei că eu deja sunt mare, o să merg mai departe la școală și s-a gândit să-mi facă o plapumă, o pernă, o pătură și un cearșaf alb cu broderie spartă făcută cu migală de băbica, să le am când plec la gazdă și să nu râdă lumea de mine că sunt săracă. Și băbica a scos din bocceaua mare și un palton roșu din stofă și o pălărie la fel, a fost prima haină adevărată pe care am avut-o, nu degeaba mă măsurase cu metrul Badea Vanea.

Am purtat paltonul cu atâta bucurie și fală până în clasa a X-a și l-aș mai fi purtat dar îmi rămăsese destul de mic, așa că a putut să-l poarte și sora mea Elena. Grija băbicăi că încep școala și plec printre străini era foarte mare, se gândea cum o să se descurce mama și tata cu taxele, și parcă o văd cum a scos din buzunarul cusut pe dosul ilicului cu care era îmbrăcată o batistă legată în patru colțuri, a dezlegat-o cu grijă și a scos un teanc de bani din economiile ei, să aibă mama pentru cheltuielile mele cu școala. Tot atunci mi-a dat și tabloul cu portretul tatalui meu și mi-a zis că cel mai bine o să stea în casa mea. Ne-a mai spus că îl trimite pe unchiul Lefter cu o văcuță cu vițica lângă ea „să aveți lapte și poate mai scoateți câte un ban”. Pe văcută o chema Dumana, era mare și dădea lapte mult și bun, vițelușei i-am pus numele Siritca în amintirea văcuței din copilăria mea.Laptele de la Dumana a scos-o pe mama de multe ori din greutăți.

N-am să știu niciodată de ce băbica a fost atât de grăbită să-mi aducă toate darurile atunci când încă nu terminasem gimnaziul? Oare se gândea că nu mai apuca să mi le dea? În anul când am terminat clasa a VIII-a, Băbica a plecat lângă Ghedu, fără de care nu mai putea sa fie femeia aceea puternică și hotărâtă, stâlpul casei!