Hei, draga mea prietenă, ți-e bine?
SCRISOARE CU DOR
Hei, draga mea prietenă, ți-e bine? Nu mai știu aproape nimic de
tine de anul trecut, atunci când mi-ai trimis mesajul în care spuneai
că ești sănătoasă și că îmi dorești și mie la fel. Atât de ocupate am fost
că nici nu ne-am dat seama că a trecut timpul. A… și fiindcă a venit
vorba, tot acolo lucrezi sau te-ai întors în țară? Chiar nu mai știu nimic
de tine, doar ce mai aflu din mesajele automate pe care le trimiți la
toată lista ta de prieteni pe Facebook. Din ele aflu că ești fericită. Măcar
acum când avem timp liber și stai acasă, hai să vorbim pe camera tele
fonului și chiar la telefon ca înainte. Și să ne uităm una la alta chiar
dacă nu suntem pe canapeaua din casa ta sau a mea, ci doar virtual.
Știi, parcă mă gândesc să-ți scriu mai bine o scrisoare așa cum făceam
înainte când simțeam că te vedeam și vorbeam cu tine.
Să știi că sunt sănătoasă, ceea ce îți doresc și ție! Aici timpul este
frumos și primăvara la fel. Așa cum îți plăcea ție. Doar atât că este mai
altfel acum, iar în curtea noastră nu se mai aud glasurile acelea de copii
fericiți. Cum am aflat că ești încă plecată din țară o să-ți povestesc câte
ceva de pe la noi că poate ți-o fi dor.
O mai ții minte pe mătușa Maria? Se ține încă bine, a mai îmbătrâ
nit un pic, dar încă mai face pâinea tot la cuptorașul din curte care ne
plăcea atât de mult în copilărie. Când ai să ajungi acasă să știi că nimic
nu mai este ca atunci, parcă și satul a îmbătrânit, iar sălciile care ne-au
legănat toată copilăria abia mai pot să-și mai țină crengile. Îți amintești
de caisul din fundul grădinii noastre când ne cocoțam după caisele gus
toase și aromate? S-a uscat și el. Nici câinele bătrân, Nero, nu mai este,
nici mătușa Marița de la capătul satului pe care ne plăcea s-o necăjim
cocoțându-ne în agudul de la drum care făcea fructe atât de bune.
Poate ar fi mai bine să-ți amintesc de jocurile noastre când alergam
cât ne țineau picioarele pe islazul satului sau de mai târziu, când ne
întâlneam pe uliță și când ne făceau ochi dulci băieții! Sau când jocu
rilor nevinovate le luaseră locul altele: cele când rupeam frunzulițele
de la o crenguță de salcie una, câte una și le număram în gând… „mă
iubește, nu mă iubește” și tot așa până se terminau frunzulițele. Dacă
ultima nu cădea cum ne doream, rupeam altă creangă și repetam din
nou până nimeream „mă iubește”.
Dar ce zici de-atunci când țineai de „șase” la ușa clasei ca să ne
citească Mihai destinele din cartea cu foile îngălbenite de atâta vechime
și mâini care au răsfoit-o, pe care am luat-o pe ascuns de la bunica
lui? Eram tocmai atunci când ne puneam întrebări despre viață, des
tin, miracol. Si crede-mă, vreau atâtea să-ți mai spun… Dar de vremea
când plecam în căutare de ouă de gâște, lișițe, rațe, când ne umpleam
noi, fetele, poalele, iar băieții, buzunarele cu ouă pe alese? Ne așezam
pe iarbă și le ciocneam ușor, făceam o gaură mică în el și le sorbeam
așa crude cum erau. Îți amintești ce gustoase erau și cum ne lingeam
urmele rămase pe față și iar la joacă ne ascundeam după sălcii, prin
deam libelule, alergam cât ne țineau picioarele și nu ne dădeam seama
când se făcea seara?
Dar ce zici de vacanțele de vară, când după ce ne întorceam de
pe la școlile unde învățam în oraș, copilăream cu toții în sătucul nos
tru? Și când ne întâlneam la canalul de lângă casa noastră, acolo se
făcuse o bucată mare de reniș, iar unde apa nu era adâncă și puteam să
mergem prin ea o bucată bună cu apă, ajungându-ne până mai sus de
genunchi? Cei care nu știau să înoate făceau baie acolo și mai ales noi,
fetele, unde era reniș și apa mică. Băieții se duceau la adânc și câte unul
se dădea cu capul la fund fără să știm și ajungea până la noi pe sub apă
și ne-apuca de picior… și atunci ține-te sperietură și țipete.
Îți mai aduci aminte de Ștefan că începuse s-o placă pe Ioana și avea
ce avea cu ea și ca un pește ajungea lângă ea, o lua în brațe ca s-o liniș
tească, motiv ca să fie aproape? Aud și-acum în urechi țipetele noastre
speriate când ieșeam din apă cu cămășile ude și lipite de noi prin care
se vedea totul prin pânza subțire de stambă a cămășii? Ne stropeam cu
apă și fugeam ca să ne ferim de băieții care alergau să ne ajungă și să
ne dea cu capul la fund. La țipetele noastre, tata, de pe unde era, venea
în fuga mare ca să vadă ce-a luat foc. Eu cred că își cam dădea seama
despre ce era vorba, dar se făcea că-i ceartă pe băieți și-i făcea cu ochiul
băiatului șugubăț. Îți amintești ce fericite eram? A … am uitat să-ți
spun, în caz că vii acasă și mă întâlnești întâmplător, să nu te uiți după
tânăra de-atunci… să știi că acum sunt mai scundă, am și părul grizo
nat, doar ochii mi-au rămas la fel de luminoși, în ei licăresc luminițele
acelea vesele, după ele să te iei!
Draga mea, cred că te-am plictisit, m-am luat cu amintirile și nici
nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, la câte ai și tu pe cap. Aș avea
multe să-ți mai scriu, dar știi ceva, tare mi-ar plăcea să mai stăm de
vorbă amândouă ca atunci când nu ne uitam pe ceas. E timpul să închei
scrisoarea și asta repede că mă așteaptă curierul la poartă. Am uitat că
l-am chemat. Când o primești, să nu plângi, că te simt. Așa eram și în
liceu, ți-amintești? Draga mea, dragă, o să trecem noi peste asta și o să
stăm de vorbă ca atunci. Despre mine și ai mei să știi că suntem sănă
toși, avem masa plină, prieteni mulți între care ne simțim bine. Acum
abia așteptăm să se dea drumul la viață și promit să ne întâlnim și să
depănăm amintiri în fața unei cafele pregătită cu dragoste. Te îmbrăți
șez cu drag! Prietena ta din copilărie.
Îmi place
Comentează
Trimite
