La mulți ani sărbătoriților de astăzi cu numele Ion și Ioana și în special fiicei noastre Ioana care poartă numele dragei mele bunici.

Copilăria mea este legată de bunica.

Lângă ea am crescut și tot ea mi-a stârnit curiozitatea, imaginația, fascinația pentru lucruri, altele decât cele obișnuite. De la  ea am învățat despre lumea care mă interesa. Priveam totul prin ochii ei.

Mai târziu, când  ajunsesem educatoare în sat, darul bunicii pentru mine au fost cărțile de rugăciuni din care citea, o carte veche de vise, o lingură de argint și câteva monede de argint. Atunci am înțeles că bunica știa că ne asemănăm atât de mult…

Dar să ne întoarcem din nou în copilăria mea… Bunica, pe lângă adusul pe lume al copiilor și grija pentru bolile acestora, mai avea și darul de a liniști tinerele mame. Le descifra visele de care erau înspăimântate. Avea un colț, lângă icoana Maicii Domnului, unde își ținea cărțile de rugăciuni, o crenguță de busuioc, două sticle cu agheasmă – agheasma mare și agheasma mică de la Sf. Iordan – și Cartea Viselor. Atunci când venea câte cineva să-i tălmăcească visul, bunica se închina la icoană, îi explica visul și-i dădea tinerei liniștea.

Niciodată nu speria pe cineva, avea darul de a alunga frământările și de a mângâia cu vorba bună. Întotdeauna avea mâinile fierbinți și când te mângâia, simțeai cum îți este bine.

Când cineva avea un necaz, bunica dădea și în bobi, dar întotdeauna bobii arătau că necazul nu mai venea și omul pleca acasă liniștit. Eu cred că poate nici nu știa să dea prea bine în bobi, însă dorința ei de a alina pe cel necăjit era cea care ajuta.

Tot ea era cea care ne spunea cum o să fie iarna, după cât de lungă era splina porcului atunci când se tăia porcul de Crăciun.

Bunica știa și ce copil o să aibă o femeie la naștere, după cum arăta burta, țuguiată sau rotundă. Dacă era țuguiată era băiat, dacă era rotundă era fată. Sau, altădată, punea puțină sare pe capul femeii ce urma să nască, fără ca aceasta să observe, iar dacă femeia punea imediat mâna pe cap, sigur era băiat. Pe atunci așa se știa ce copil vei avea. Și totuși, după spusele bunicii, era bine să nu știi. Vorba ei: „Ce-o fi, dar să fie sănătos!”

…Păi nu aceasta își doresc toate mamele?

Pe bunica mea o chema Barbu Ioana și de când am început să înțeleg, toată lumea din sat, începând cu copiii, îi spunea „Baba Ioana”. Eu nu o vedeam pe bunica bătrână. Pentru mine era cea mai bună și mai frumoasă bunică, dar mai târziu mi-am dat seama că era „Baba” adică moașa satului, cea care ajuta tinerele să aducă pe lume copiii.

În satul nostru nu erau persoane specializate și, pe atunci, se obișnuia ca la nașterea unui copil să se folosească de ajutorul unei femei care să asiste și să ajute la naștere. Așa se face că bunica a moșit o mare parte dintre femeile satului și a adus pe lume mulți copii, printre care mă număr și eu, surorile mele, verișorii și prietenii mei.

După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea o petrecere în sănătatea copilului, unde „Baba” primea din partea lăuzei un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâlnire, participau doar persoanele importante: „Baba”, bunicile și nașa copilului, cumnatele lăuzei, vecinele și copiii acestora, care urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla.

Eu eram nelipsită de la toate evenimentele unde bunica era în centrul atenției. Ea ajuta la aducerea copiilor pe lume și tot ea îi trata cu leacurile numai de ea știute… şi bunica avea leac… Mi-a spus că, atunci când era mică, a omorât un „chior” ca să aibă leac. Mai târziu, îi vindeca pe copii prin descântece.

De junghi, lua un ou proaspăt de la găină, îl descânta și îl trecea pe corpul copilului. Acolo unde era junghiul, oul se spărgea și ca prin farmec copilul nu mai plângea. Pentru năjit, adică otită în zilele noastre, bunica mea cu un simplu busuioc și apă caldă alunga durerea cu vorbele pe care le zicea în gând sau chiar șoptit.

Bunica avea leacul și pentru „strâns”, și anume colicele.

Apoi mai era deochiul. Bunica făcea descântecul acesta nu numai la copii ci și la fete, la băieți, femei și bărbați. Dacă persoana era deocheată, bunica lua un castron în care punea apă neîncepută, busuioc legat cu ață roșie, 9 fire de chibrit sau 9 cărbuni din plită, încinși, își făcea cruce și arunca pe rând chibriturile sau cărbunii în apă, sufla de trei ori deasupra bolnavului și zicea descântecul: „Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului,… să rămână… cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și luminat ca de Dumnezeu lăsat!”. Îi făcea cruce, îi spunea să-și mute locul și apoi bunica căsca mult. Acesta era semnul că cel descântat fusese deocheat. Apoi, apa cu cărbunii era aruncată lângă un câine care dacă se scutura, era semn că deochiul a fost alungat… și întotdeauna bunica își încheia descântecul cu o glumă: „Ție leacul, iar babii colacul!”.

Toate descântecele bunicii le-am învățat. Bunica, numai în prezența mea, le zicea cu voce mai tare, să le învăț și eu… și nu știu cum se face că am moștenit puterea ei de vindecare… doar am fost asistenta ei personală, nu-i așa?!

Pentru binele pe care l-a făcut, pentru bunătatea ei, bunica Ioana a fost binecuvântată cu copii buni, nepoți sănătoși, cu viață lungă și respectată și iubită de tot satul.

În ziua de Sfântul Ion toate femeile, românce și haholce, din amândouă satele și copiii lor sărbătoreau Ziua Babei, în semn de prețuire pentru că le ajuta la naștere. Se făcuse un obicei, ca Ziua Babei să se serbeze de ziua numelui bunicii Ioana. În săptămâna premergătoare sărbătorii, în familia noastră se începeau pregătirile special pentru acea zi de către mama și mătușile mele, prilej cu care ne întâlneam acasă la bunica unde se pregătea meniul.

Noi, verișorii, ne bucuram că suntem împreună, ne învârteam pe lângă mamele noastre, mai gustam pe furiș câte ceva de pe masă și imediat încingeam joaca… dar asta făcea parte din bucuriile sărbătorii. De fapt mai mult încurcam. Mamele noastre, în schimb, începeau treaba imediat, pe mai multe zile. Într-o zi coceau colacii și pâinea, într-o zi făceau sărmăluțele cu varză, în altă zi răciturile, friptura și cârnații erau scoși de la cavarma, peștele marinat în oțet, cozonacii și câte altele.

În ziua de sărbătoare, bunica se îmbrăca în cea mai frumoasă rochie, iar pe cap își punea un gear, un fel de maramă din cașmir foarte fin, cu flori cusute la mână, colorat și vesel și își aștepta musafirii frumoasă, mândră și emoționată. Femeile veneau cu un mic cadou, însoțite de câte un copil, doi, trei, câți îi dăduse Dumnezeu. Veneau pe rând, una câte una în fața bunicii și îi sărutau mâna în semn de respect. Bunica îi mângâia pe cap pe copilașii aduși pe lume cu ajutorul ei, stătea de vorbă cu fiecare, cum le mergea, cum îi este copilului, avea pentru toți o vorbă bună, câte o tânără își punea copilașul să spună o poezie bunicii, sau bunica se juca un pic cu câte un copilaș mai mic ..așa cum se juca cu noi… îl ridica în sus și-i spunea: „‘tâta mare! ”…și după ce vorbea cu fiecare în parte, le invita la masă. Pentru că veneau multe femei, masa se așeza în două camere, camera mare unde avea icoana Maicii Domnului și tinda. În camera mare unde era bunica, se așezau la masă nașa bătrână, cumnata, vecinele și prietenele ei, în tindă se așezau femeile mai tinere, cu copii lângă ele. Camerele erau destul de încăpătoare. Mama și mătușile mele erau ospătărițele, iar bunica, sărbătorita, stătea în capul mesei mândră și se uita cu drag la mamele și copiii lor, la nepoții și fiicele care o sărbătoreau cu atâta cinste… După un vinișor, începeau să li se dezlege limbile femeilor și era semnalul petrecerii… făceau glume, se machiau, se îmbrăcau în țigănci, în prințese. În ziua aceea femeile își împrumutau personalitatea pe care și-o doreau.

La această petrecere veneau doar femeile. Singurii bărbați cărora li se permitea să fie prezenți la acea aniversare erau muzicanții. Acordeon, clarinet și o cobză… muzica răsuna în tot satul… dar totuși petrecerea fără bărbați era ca „mâncarea fără piper”… Astfel că spre seară începea să apară câte un bărbat deghizat în femeie, apoi altul și altul… Se făceau glume… Doamne cât de frumos știau să se distreze! Iar noi, copiii, pe lângă ei eram fericiți că aveam parte de părinți buni, frumoși și veseli. Dintre toți, eu eram cea mai fericită fetiță pentru că bunica era sărbătorita, și era bunica mea!

Cu drag… din vremuri minunate!