Eu, sunt cuvântul, mă simt una cu el…!

Am în mine cuvintele…

            Le am  adunate …chiar nu știu de unde, dar sigur le am. Și multe: bune, frumoase, urâte, unele  mângâie, altele îndepărtează sau  cheamă, te alungă, te ating, te primesc și  pe toate le am depozitate în interiorul  din  cămăruțele inimii  mele. Unele sunt ale mele, altele de altundeva, de la oameni, din aer, din noapte, din păduri, de pe câmpuri, din priviri blânde sau rele, din apă, aer, cer.        

   Chiar nu știu de ce le am pe toate în mine, sunt în toată ființa mea, au dat buluc fără să mă întrebe.Pe unele le las să zboare liber ca niște fluturi în mine și le invit să alerge, să se bucure. Pe altele  le țin sechestrate cu mii de lacăte și mai ales  pe cele care nu sunt ale mele.

Am și zile când vreau să văd ce mai este pe acolo, nu știu cum se întâmplă, dar de ce le mai multe ori se deschide cămăruța în care țin copilăria și  îmi place să intru  acolo cel mai mult. În cămara ei pot să spun că este locul unde intru de cele mai multe ori și întotdeauna mă întorc  încărcată cu  frumosul adunat în timp.  Sunt și cuvinte care-și fac loc să iasă, dar nu le iau în seamă și nu le dau atenția pe care o vor. Le las acolo uitate și cu timpul nu  îmi mai  amintesc de ele. Poate nici nu mai sunt  sufocate într-o cămăruță în care nu văd lumina. Asta este pedeapsa lor, să stea în întuneric.

 Din când în când  își fac simțită prezența și alte cuvinte din alte cămăruțe. Mă uit la ele cum se înghesuie, care mai de care să-și spună povestea și prudentă mă gândesc dacă să mai scot din lacăte. A, nu, m-ar copleși și atentă deschid doar câte-un lacăt, apoi altul și las cuvintele să iasă ușor unul, câte unul..”

Mie-mi plac cuvintele care mângâie,  cântă, luminează, vibrează.. . Eu, sunt cuvântul, mă simt una cu el…Sunt stăpâna lui și-l las să iasă doar când vreau eu…

Și  atunci mă apuc să povestesc tot ce-mi trece prin minte … și  câteodată nu știu  cum să scriu mai repede…despre: joaca cu prietenii mei sau despre când abia mă ridicam copăcel ținându-mă de poalele mamei sau când îl așteptam pe bunicul cu darurile de la iepuraș sau când, speriată, zburam aruncată de tata până-n tavan sau când mi-am ținut fetița -n brațe prima dată sau la primul cuvânt  pe care mi l-a spus fiica mea…mamaca (tradus în limba ei) mămica..

Sunt o povestitoare(nativă) simplă și care atunci când din cămăruța inimii vine o amintire  dau cărțile pe față, așa cum sunt încă împachetate în ambalajul de-atunci…uneori dintr-o mătase învechită  , dar care păstrează încă vii culorile, lumina și bucuria de-atunci.

Și am în mine tot felul de cuvinte care abia așteaptă să se înșiruie într-o poveste..

Bună dimineața, bună ziua, bună seara, lumea mea!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *