Continuarea poveștii Toamna se numără bobocii!
Nu-i așa că v-am trezit curiozitatea!
După ce ne lămuream de ce aveam de făcut fiecare, ne așezam pe rânduri chiar după simpatii.
În jurul nostru bâzâiau albinele, cărora ca și nouă le plăcea mult dulceața poamei. Mâncam cât voiam fiecare, nu ne oprea nimeni! Îmi plăceau mult soiurile de poamă terasa, o mie unu, dar și sifonul care era ușor acrișor și dădea vinului o culoare rozie și atunci când se așeza din fiert vinul îi dădea un ușor acid sifonat. Ne întreceam între noi cine strânge mai mulți struguri și duceam bucuroși în curte gălețile pline din toate soiurile. Tata era cel care îi așeza în lin, așa cum știa el mai bine.
Cocoțat sus în lin, încălțat cu cizme de cauciuc noi, special cumpărate pentru mustuitul strugurilor, îi frământa cu picioarele cam așa cum se frământa pământul pentru lipit. Printr-o gaură a linului curgea ca un firicel de pârâiaș zeama rozie și spumoasă în vase mari, iar pe marginea linului se găsea întotdeauna o căniță din tărtăcuță, special făcută pentru aceasta ocazie, ca nu cumva o cană din aluminiu să coclească și să strice gustul și aroma vinului.
Cei care treceau cu găleata de struguri neapărat ajungeau la căniță, care parcă ne îmbia ca să gustăm mustul care se scurgea ca un firicel de apă a unui izvor și după ce gustam din mustul dulce și rozaliu ne dădeam cu părerea:
– Parcă anul acesta e mai dulce decât anul trecut, nu o să mai fie nevoie să mai punem zahăr, spunea o vecină mai cunoscătoare în ale vinului.
– Păi, a plouat mult și bobul este plin și nu sec, ca altădată, când nu curgea prea mult.
Până seara târziu, nu mâncam ceva mai consistent. Mama, care nu venea la cules, era cea care pregătea mâncarea pentru când terminam culesul. Dar până atunci, ne îmbia chiar acolo, în mijlocul viei, cu plăcinte calde cu brânză sau cu cherdele aburinde, atunci scoase din cuptorul pe vatră, doar atât cât să nu ne fie foame și ca să ne putem apleca să strângem strugurii care au mai rămas.
Bunica era cu noi în grădină ca să ne îndemne să lucrăm și ne tot zicea:
– Hai să dăm zor, că cine știe cum va fi vremea și dacă o să înceapă ploaia, nu mai putem să strângem toți strugurii, și continua să ne încurajeze. Adunați și boabele de pe jos că așa se umple butoiul, bob cu bob.
Tata însă mustuia strugurii din lin până se scurgea și ultima picătură. Zicea tata că aceea este cea mai dulce și taninul și culoarea de acolo vin, din coajă.
Umpleau butoaiele cu gălețile și turna vinul, printr-o pâlnie mare făcută dintr-o tărtăcuță, luată chiar de pe gardul dinspre grădină. Și aveam de unde să alegem. Pe toate gardurile erau atârnate tărtăcuțe din care făceam pâlnii și căni cu care beam apă din Dunăre sau când făceam baie la băile rusești o foloseam ca să scoatem apa din cazanul cu apă fierbinte. După ce termina cu tescuitul, tata îl făcea cu pelin într-un butoiaș, mai mic, din care ne dădea și nouă când se făcea vinul. Ce rămânea după tescuit, prăștina, o punea în vase la putrezit peste care punea două – trei kilograme de zahăr pentru o nouă producție de țuică, nelipsită din cămară.
Treaba celor care culegeam via se termina când adunam toți strugurii din vie și trebuia să terminăm până se însera. Mai lăsam câțiva struguri, cei care erau doar ciuliți ca să se coacă. Ne bucuram mult atunci când mai găseam struguri copți, după ce se strângea toată via.
Era un moment de bucurie pentru toți când terminam de cules. Se bucurau cei ai casei că am fost harnici și ne-a ajutat și anul acesta Dumnezeu să ne bucurăm de o recoltă bogată. Urmau masa și răsfățul mamei pentru echipa harnică care am fost la strânsul viei. Vinul era considerat aliment dacă se bea cu măsură. Pentru munca făcută, nimeni nu pleca acasă, cu mâna goală. Fiecare lua o sticlă cu must și câțiva struguri parfumați, iar cei care veneau să ajute la cules pentru că nu aveau acasă vie, primeau o găleată cu must și una cu struguri, plata pentru ziua de muncă.
Urmăream cu bucurie ce se întâmpla prin curtea noastră, toți eram ocupați și fiecare aveam o treabă de făcut. Noi, copiii, eram fericiți că mai aveam o scăpare de la învățat cu treaba din curte.
Totul se strângea și se depozita în cămară sau în beciul pe care-l săpaseră ai mei sub magazia de alimente, acolo unde se depozitau și legumele. În vase pline cu nisip se puneau morcovii, țelina se înfășura în ziare, iar butoaiele erau așezate la intrarea în cămară. Cepul era acoperit cu o gutuie galbenă cu puful încă pe ea, ruptă din gutuiul din grădina noastră. Și lupta vinului care încă nu se limpezise, era „tulburel” cum spunea mama, continua câteva săptămâni, până stătea din fiert. Bun era, după tata, atunci când dădea primul ger. Și, după ce trecea ceva timp de la culesul viei, ne trezeam cu tata că ne aducea o carafă de vin din beci, stat din fiert, ca să gustăm vinul de „anul acesta”, cum spunea el. Trebuia să gustăm toți. Tata își turna din carafa plină cu vin cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul era limpede, roșu, dulce-acrișor și ușor sifonat. Era ușor după tata, adică băubil.
Îl punea pe limbă și închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și, ca un degustător de vinuri, îl plimba cu limba prin gură, pe cerul gurii, se bucura, dădea din cap, iar noi, copiii, ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea. După ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea verdictul vinului: „E bun. Să fim sănătoși ca să-l putem bea!” Ne punea la fiecare câte un păhărel și dădeam cioc cu părinții pentru sănătate.
Toată săptămâna era degustarea vinului. În ziua aceea, dacă cineva trecea pe la noi, mama îl servea cu un păhărel de vin scos atunci proaspăt, din butoiașul pe care-l începuse tata. Vinul dezlega limbile și se încingeau vorbind, ba de una, ba de alta. Cică vecinii de la vale, care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulburel și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o sticlă, și atunci aducea și un vecin încă o sticlă să le gustăm și noi vinul. Și toamna era iubită de toți. Vorba ceea, „toamna se numără bobocii”.
Intram în iarnă cu tot ce ne trebuia în cămară, cocină, curnic și saivan. Părinții erau harnici și am fost învățați să facem la fel. Mama ne lăsa și să ne jucăm, dar atunci când aveau treabă prin grădină și curte nu eram săriți de la muncă.
Pentru mine toamna, acum, dar și atunci, a fost un anotimp spectaculos! Culesul viei, al porumbului, pregătirea cămării și nu mai spun de spectacolul pe care-l făceau nunțile. Îmi plăceau tare mult. Eram nelipsită alături de surorile, frații și prietenii noștri din mahala unde urmăream de-a fir-a-păr tot ce se întâmpla .Acum după atâția ani de-atunci, pot să spun că din participarea la munci aveam de câștigat toți. Eram împreună la muncile casei, iar copiii înțelegeau că ”cine muncește are”, părinții scăpau câte o zi de grijile școlii. Și unde mai pui că cei mici învățau multe alte lucruri între cei mari. Pregătirea noastră pentru viață!