DESPRE COLEGII ȘI PROFESORII MEI
DIN GENERALĂ, CU DRAGOSTE!
Când povestesc despre asta ne mutasem cu casa peste Dunăre, în satul Partizani, pentru că satul unde locuiam înainte era inundat în fiecare an, dar și pentru că în anul cu mutatul ne-a căzut casa. Și atunci mama, împreună cu bunica, au considerat că așa este cel mai bine, să renunțăm la casa din Ilgani și să facem alta în Partizani.
Atunci casele se construiau destul de repede, din primăvară și până în toamnă. Cu ajutorul vecinilor, rudelor, prietenilor puteai să-ți primești oaspeții de hramul satului în casă nouă. Așa că, știind că în anul următor începeam clasa a V-a, cum s-a desprimăvărat, ne-am mutat la bunica și am început construcția casei noi pe un teren dăruit de bunica Ioana și bunicul Ghiță părinților mei. Clasele de gimnaziu se făceau în satul Partizani. Copiii din amândouă satele veneau la școala aceasta începând cu clasa a V-a. Îmi plăcea aici la școală pentru că îmi întâlneam și vechii prieteni, dar îmi lărgisem prieteniile și cu copiii din satul în care ne-am mutat.
Eram într-o clasă cu majoritate băieți, iar fetele ne puteam număra pe degetele de la o mână. Eu, la acea vreme, eram mai sensibilă, dar în clasa zgomotoasă în care deviza era „bătaie”, sensibilitatea nu-mi aducea decât necazuri. Știți genul acela de șicanele făcute de băieți fetelor: tras de codițe, pus piedici, bilețele prin geantă, pioneze pe scaunul de la bancă, și nu le mai înșir pe toate pentru că sunt destule. Se cerea musai schimbarea mea. Și am început să fiu una dintre ei. Ajunsesem o băiețoaică la fel ca băieții. La orice bătaie, și erau destule, chiar în fiecare zi, făceam parte din galerie, unde țineam cu cel care era mai puternic. Începuse să-mi placă de mine în noua personalitate, de „fată tare”. Parcă îmi aducea mai multă încredere în mine, băieții nu mă mai necăjeau și, n-o să credeți, mă simțeam puternică și îndrăzneață. Nu se mai ferea nimeni de mine acum, nu mai eram privită drept „tocilara”, făceam parte din gașca lor.
În școală eram priviți drept o clasă zgomotoasă, la carte însă, nu ne întrecea nimeni, și profesorii țineau la noi. Ne simțeam foarte bine între profesorii noștri tineri, abia ieșiți de pe băncile liceului. Dirigintă, am avut-o pe domnișoara Popa Florentina, care era de fapt ca o soră mai mare. Ne lua partea mereu și primea toate bobârnacele din partea directorului pentru năzbâtiile pe care le făceam. Apoi, mai era domnul profesor Bala, de biologie, cu care am făcut drumeții în satele de prin împrejurimi și prin baltă. De la el am învățat să iubim și să protejăm natura. Mi-i amintesc și pe domnișoara profesoară Dorina, domnul profesor Mitran. Pot să spun că multe din ce știu, le-am învățat de la ei. Aveau un mod tineresc și modern de predare. Ne învățau lucruri pe care să le ținem minte pe termen lung.
Spre exemplu, nici unul dintre noi nu puteam să ținem minte ordinea planetelor, așa că am învățat acest lucru printr-un banc spus de către domnul profesor Bala Constantin, de geo-grafie, și aș vrea să-l amintesc aici, chiar dacă nu este didactic, însă eu, astfel i-am învățat pe fiica și pe nepoții mei, și chiar copiii apropiaților. Bancul este cam așa: „Miercuri, Vineri – Post. Marți, Joi, Sâmbătă. Unii Nebuni Postesc!” Și așa și ordinea planetelor: Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto. Pentru că a fost atât de ușor să ținem minte bancul, toată clasa am luat nota 10 la obiectul predat de profesor .
De la domnul profesor Mitran am învățat o formulă onomatopeică prin care să ținem minte mai ușor popoarele migratoare care au trecut pe teritoriul țării noastre: „Gohugeasbulongopecutat!” – goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungarii, pecenezii, cumanii, tătarii, turcii. Formula magică o repetam și când ne jucam coarda. Spuneam formula, la una din litere se spunea stop și trebuia să spunem la ce popor ne-am oprit sau în timp ce săream coarda, repetam popoarele după literele formulei.
Fiecare profesor ne învăța câte ceva, chiar dacă nu era din specialitatea pe care o preda.
N-am să uit niciodată momentul când, după o ploaie, am ieșit în recreație. Cerul era brăzdat cu un curcubeu cum numai văzusem. Cu noi era profesorul George, de agricultură, care ne-a învățat formula prin care să cunoaștem culorile curcubeului – Rogvaiv. Atunci, pe loc, cu materialul în față, am învățat despre culori calde și culori reci, cum să le pictăm. Tot domnul profe-sor de agricultură ne-a învățat să altoim pomii, chiar pe cei din curtea școlii.
Dar de-abia așteptam orele de dirigenție, cu domnișoara Florentina, care ne vorbea chiar despre sentimentele pe care începusem să le avem unii față de alții, fetele și băieții. Ne învăța cum să fim buni, cum să fim fericiți și întotdeauna sfaturile ei răspundeau la toate neliniștile și spaimele pe care le aveam la începutul adolescenței.
În perioada aceea a venit în școala noastră o profesoară în vârstă care ieșise la pensie, doamna Borș. Îi murise soțul și și-a dorit să ajungă într-un loc izolat, să fie de folos copiilor. Fiind fostă profesoară în București și soție de magistrat, ne-a învățat cum să fii elegant, curat și chiar dacă ai pe tine o haină peticită, dar să miroasă a săpun. Cu noi, fetele, făcea exerciții pentru mers și o ținută corectă. Cu o carte pe cap trebuia să mergem corect, cu spatele drept și privirea înainte, pe o linie trasată cu creta în curtea școlii. Ne-a învățat cum să folosim tacâmurile la o masă. Ne adusese de acasă farfurii, pahare cu modele aurite, ceșcuțe colorate. Pregătea un ceai de plante și ne învăța cum să savurăm ceaiul dacă am fi invitați la o masă. Doamna profesoară a rămas o prietenă apropiată familiei noastre. Ne-am vizitat multă vreme. În vacanțe veneau și nepoții dânsei la noi, apoi ne lua la București pe mine și pe verișoara mea, Valentina.
Mulți dintre profesorii noștri tineri s-au stabilit în satul nostru. Se spune că „cine bea apă din Dunăre rămâne să tră-iască în satul de pe malul ei!” Celor care se stabileau din alt loc la noi în sat, li se spunea „venetici”. Cu timpul, dacă se încadrau în regulile satului, devenea unul de-al satului.
Prostioare am făcut și în această perioadă, numai că acum erau plănuite în grup, cu conducător care dădea sarcinile. Eram o clasă unită. Când hotăram ceva, era ca și făcut.
Într-o zi, aproape de vacanță, după ce plouase ne-am gândit să mergem după ciuperci, și ca să putem pleca fără învoire, am umplut soba cu hârtii și le-am dat foc. Bineînțeles că a fost evacuată toată școala. Cine a fost vinovatul nu s-a știut niciodată, dar era sigur că focul era din clasa noastră. S-a făcut ședință mare, cu consiliul profesorilor, cu părinții, dar eram în clasa a Vlll-a și pe dascălii noștri nu i-a lăsat inima să ne scadă nota la purtare în prag de examen. Excursia plănuită s-a amânat pe altădată. Acum o făceam și noi pe nevinovații.
Perioada aceasta spre adolescență era foarte frumoasă. Ne aruncam ocheade, organizam tot felul de jocuri în care eram în perechi, ne țineam de mână, ne puneam dorințe. În drumețiile organizate ne schimbam locul până când ne nimeream așa cum doream, și câte schimbări se făceau în situația când în clasă erau doar cinci fete.
Organizam multe serbări între școlile dintre satele vecine, Nufărul, Maliucul. Mergeam pe jos sau altădată cu căruțele și acolo treceam Dunărea cu bărcile. Curajoși mai erau profesorii, la cât de năzbătioși eram noi!
Îmi amintesc că la o astfel de întâlnire între școli m-am blocat pe scenă și am început să plâng încet, până când, ca o forță, am început să recit poezia „Dușmancele” de George Coș-buc. Am recitat cu intonație și joc de scenă, probabil plânsul de la început s-a înțeles că făcea parte din scenariu.
La concursurile între școli, și mai ales geografie, eram foarte buni. Se apropia examenul de clasa a IX-a și cred că eram o clasă bine pregătită. Aproape toți am reușit la admiterea la liceu. Meritul a fost al profesorilor noștri. Îmi iubeam mult profesorii și m-au inspirat pentru viitoarea mea profesie, dar visul meu era să fiu educatoare, și modelul meu rămăsese Turcoaica, educatoarea mea de la grădiniță.
Cu colegii de școală am rămas prieteni toată perioada liceului, și chiar după aceea, vacanțele le făceam în satul nostru, încă mai mergeam la margine unde încingeam jocurile noastre, până când visele ne-au dus pe fiecare pe drumul lui. Când și când, ne mai întâlnim acum pe ulițele satului, atunci când venim să ne încărcăm bateriile, acum mai obosite, cu puritatea, bucuria și frumusețea acelor timpuri.
Cu drag… din copilăria mea!