LA TAIFAS CU PROFESORII MEI
Îmi place să cred că nuanțele fine care mi-au conturat personalitatea atunci când eram în formare au fost puse și de profesorii mei din liceu. De la fiecare primeam cunoștințele specifice obiectului pe care îl predau, dar doar de la unii dintre ei cu care rezonam pe aceeași undă primeam finețurile de care am amintit înainte și care poleiau în auriu tinerețea mea avidă de nou. …Și astăzi, întorcându-mă în timp, parcă-i văd tineri cum erau și eu eleva curioasă cu ochii mari de uimire că sunt și altfel de oameni decât în satul meu.
Chiar nu știu de ce, de unde și de ce au venit în mintea mea astăzi amintirile. Sunt la mare cu familia. Poate de la zgomotul sacadat al mării și al valurilor care se izbesc de mal cu putere, iar eu îmi ascult atentă gândurile și aplecată pe câte-va foi albe pe care le am întotdeauna la îndemână pentru atunci când îmi dau târcoale amintirile. …Și cu ochii mijiți, așa cum fac de-obicei când scriu, dar și de la razele soarelui puternice încă de dimineață și prin ochii vrăjiți de mare, de soare, de bucurie și de râsul vesel care se aude de peste tot, le dau drumul din inima mea cu rugămintea să stăm la o discuție relaxată pe malul mării, așa ca în vacanță ca între discipoli și eleva de-atunci. Și invitația vine fără supărare, în special pentru cei cu care aș putea vorbi fără barierele acelea, cred că știți care: inhibiții, teamă, rușine „dacă nu am fost la înălțime”.
Primul pe care-l invit pe scena mare din mintea mea este minunatul profesor de desen și vizionarul Constantinescu Ion. Un bărbat scund și chiar plinuț, dar care în ochii celui ca-re-l asculta devenea înalt și suplu de cum deschidea gura și ne vorbea de linii, de cercuri, nuanțe, armonii și forme. Iar eu, care abia puteam să trasez o linie cât-de-cât dreaptă, reușeam după lecțiile cu dumnealui să combin culorile și liniile în armonii scoase din inimă și imaginație de talentul profesorului, care știa să dea la iveală ce-i mai bun din noi. Lecțiile cu dumnealui erau o adevărată sărbătoare. Atunci când făceam ore de observare în natură, luam cu noi un creion și o ciornă și ne învăța cum să îmbinăm liniile, să simțim spațiul și să ne orientăm în el și să trecem culorile prin inima noastră așa cum le simțim cu starea de-atunci. Am învățat multe de la dumneavoastră, domnule profesor, dar mai ales să am grijă să păstrez în mine culorile calde și frumoase. A, am uitat să vă spun că de câte ori văd un curcubeu știu că sunteți acolo!
Zâmbind cu „gura până la urechi” parcă-l văd pe profesorul de limba rusă Ștefanov, deadea Vania, cum îi spuneam noi. M-a simpatizat de la prima oră, de când a strigat catalogul, Teodorov care rezona foarte bine cu Ștefanov. Ce mai, eram una de-a lui. Este adevărat, dar mai mult romanizată pentru că eu vorbeam românește, dar înțelegeam bine și hahola din satul meu.
Cum intra în clasă vorbea rusa literară apropiată de limba care se vorbea în satul meu și pe care o știam din copilărie. Îl înțelegeam ce spune și chiar eram tot timpul cu mâna ridicată sus ca să răspund la lecție, așa am fost remarcată. Ca orice profesor care își iubește obiectul pe care-l predă, vorbea în limba rusă și ne spunea cât de bine este să cunoști și o altă limbă. A avut dreptate, m-a ajutat de multe ori în situații când nu mă descurcam cu engleza. Pe domnul profesor îl simțeam ca pe unul de-acolo din satul meu: blând, plinuț, înalt și cu ochii albaștri și sinceri. Era vesel și îmi vine în minte o amintire, parcă la indigo cu una din copilăria mea. M-am întâlnit odată în cimitir la Paștele morților când împreună cu familia din Tulcea am mers la mormântul băbicăi. L-am văzut acolo la un mormânt alături de familia sa. Cânta la harmoșcă la fel ca unchiul Tică. Atunci mi-am dat seama cât de bun și apropiat este de familia sa. Acesta a fost secretul meu, pe care nu l-am spus nimănui din liceu. Însă, atunci, în situația aceea, am descoperit omul minunat care era. …Și de câte ori îmi amintesc de el, îmi apare în minte ca profesorul și omul bun, simplu,vesel și de viață… „Deadea Vania”!
Ups! În amintire a apărut domnul profesor Mâșlea Nicolae!
Orele cu dumnealui mi se păreau mai speciale pentru că le făceam în cabinetul de muzică unde era și pianul. Acolo nu aveam bănci ca în clasă, ci erau așezate în trepte și fiecare aveam locul nostru, eu eram cocoțată pe o bancă mai sus, ca altistă. Mi-l amintesc pe blândul și blondul profesor cu ochii senini, emotiv și cu un tic (ridica ușor un umăr). Îl cred acum, printre atâtea fete frumoase!
După salutul cald care când se așeza la pian și se uita spre noi intens și atunci toate ca la comandă, cu mâinile strânse a rugăciune și cu ochii dați peste cap și teatral îi spuneam: „Vă rugăm, domnule profesor, cântați Lacrima” și așa își începea ora, iar apoi trecea la predarea lecției la vioară, însă, de cele mai multe ori, viorile erau dezacordate și pierdea mult timp cu aceasta. În ultima parte a lecției repetam o piesă corală pentru spectacolele la care participam cu liceul. Făceam multe exerciții și vocalize și ne spunea că exercițiul este mama învățăturii, l-am înțeles ce voia să spună, dar mi-am lăsat dreptul să exersez exercițiile atunci când consideram eu.
Hei, dar ora de activitate practică?
Parcă aud pe sală pașii abia perceptibili și șovăitori ai domnișoarei profesoare Caragiugiuc Georgeta. Întotdeauna serioasă de parcă toate problemele lumii erau adunate înăuntrul ei. Timidă, uneori chiar rușinoasă și noi profitam de asta și ne mai jucam puțin cu sentimentele dumneaei. Ca să spun așa, îi testam limitele! Îmi amintesc și acum lecția pe care urma s-o facem, confecționarea din coji de nuci a bărcuței. Acum cred că tema lecției ne-a invitat la mica rebeliune pe care am avut-o. Afară era o zi minunată cu un albastru senin care ne făcea cu
ochiul și chiar și soarele ne invita să ieșim la o plimbare. Se apropia vacanța de vară și ne cam pierise cheful de lecții și mai ales de făcut bărcuțe. …Așa că până să intre în clasă domnișoara profesoară, de comun acord ne-am vorbit să-i spunem că nu am mai găsit nuci și deci nu avem material didactic pentru te-ma dată. Însă dispoziția profesoarei nu cădea cu a noastră. Supărată cum nu am văzut-o niciodată, a ieșit din clasă ca să-l anunțe pe domnul director. Abia atunci ne-am gândit că nu e de glumă, medii scăzute la obiectul pe care-l preda sau chiar scăderea notei la purtare. Imediat ce a ieșit din clasă pe toate mesele au apărut nucile și bărcuțele confecționate. După puțin timp a intrat în clasă domnul director Bunduc Gheorghe însoțit de domnișoara profesoară. Am văzut sclipirile din ochii domnului director, probabil se gândea la ceva din tinerețea dumnealui și, după ce ne-a salutat, ne-a întrebat senin ca și când nu s-a întâmplat nimic și foarte interesat de ce făceam. Ne-a spus un cuvânt de încurajare pentru meseria pe care ne-am ales-o, iar domnișoarei profesoare i-a mulțumit pentru interesul dumneaei pentru materia frumoasă și folositoare pe care o preda și foarte importantă meseriei noastre.
Atunci am primit o lecție de înaltă diplomație a unui cadru didactic și de metoda potrivită pe care o poți alege într-o anumită situație. Și astăzi trec prin amintirile mele atâția dascăli minunați: educatoarele și metodistele noastre de la care am învățat cum să reușim să-i facem să înțeleagă pe cei mai mici învățăcei despre viață și lecțiile ei.
Doamna educatoare Radu Maria
Doamna educatoare Coleașă Liliana
Doamna educatoare Vasilciu Liliana
Dar în inima mea încă o mai am pe Turoaica, educatoarea mea, pe care am imitat-o și mi-am propus să fiu ca ea în meseria pe care mi-o alesesem.
Și tânărul profesor de psihologie și de logică, Ștefan Dumitrescu, care venise direct de pe băncile facultății și care ne preda în felul dumnealui. Era și scriitor, trebuia să-l înțelegi, de fapt eu m-am înțeles foarte bine mai ales că îi dădusem câteva poezii timide și naive, ca să se uite prin ele. Îmi plăcea cum preda, se potrivea cu stilul meu liber. Și atunci când începea predarea, ca orice orator își alegea din sală receptorul și fiind în prima bancă se uita la mine și preda lecția, eu ascultam atentă ce spunea chiar dacă și eu eram de multe ori cu gândurile plecate, prin satul meu sau la vacanța care se apropia.
Doamna profesoară de pedagogie, Mogoș Ioana, care te făcea să crezi că manualul pe care îl preda este cel mai important.
Și acum, aici la mare, parcă-i văd pe toți pe întinderea mării zbuciumate purtați înspre mal de valurile care vin spre mine și-i așează pe scena din fața ochilor mei. A, uite și pe profesorul de educație fizică, domnul profesor Ciupercă Mircea, cu ochii închiși ștrengărește, minunându-se și bucurându-se de tinerețea noastră și care își începea întotdeauna lecțiile așa:
– Clasă, drepți!
Iar eleva de serviciu cu un pas milităresc mergea în fața dumnealui spunând:
– Bună ziua, domnule profesor! Anul V D, cu un efectiv de 29 de eleve, suntem gata de începerea lecției de educație fizică, raportează eleva de serviciu, Angela Teodorov.
Profesorul ne răspundea la salut și ne dădea comanda de pe loc repaus și toată lumea se destindea și începea lecția.
Și astăzi, în ziua aceasta minunată la mare și după aproape 44 de ani de la timpurile acelea, aduc în atenția dumneavoastră amintirile de-atunci. Și parcă mă văd: curioasă, serioasă, disciplinată și totuși rebelă, „tinerețea bat-o vina”. Sunt eu, cea care puneam de multe ori întrebări chiar indiscrete, dar pentru atunci erau „de foc”. Și dragii noștri profesori și dragele noastre profesoare ne răspundeau în stilul lor așa cum credeau că este mai bine pentru noi.
Astăzi însă eu, rebela și curioasa de-atunci, mă aplec cu recunoștință în fața Domniilor Dumneavoastră,
Angela Teodorov