Cu drag îmi amintesc de voi!
PROFESORUL MAGICIAN CARE
„MI-A DAT ARIPI”
Empatia dintre oameni are legile ei.
Dumnezeu are grijă să îți trimită în cale oameni care să te
ghideze în momentele-cheie din viață, însă de multe ori nu știi
care a fost rostul acelui om apărut lângă tine în acel moment și
de ce atunci.
Mie mi s-a întâmplat de multe ori să leg prietenii cu
persoane pe care nu le cunoșteam de multă vreme, dar ne
simțeam de parcă ne știam de-o viață.
Așa a fost și cu domnul profesor Dănulescu Nicolae!
Prima întâlnire cu domnul profesor a fost la examenul de
istorie pentru admiterea la liceu unde era examinator.
Așteptam cu emoție și nerăbdare să fiu chemată în sala de
examen și mă uitam cum intrau și ieșeau din sală, emoționați,
elevii. Noi, ceilalți care nu intraserăm încă, stăteam ciorchine la
ușă, atenți la cei care ieșeau din examen și tăbăram cu
întrebările, însă cel ieșit era atât de buimac încât nu știa ce să
mai spună, ci doar că este greu și că la istorie dacă nimerești la
profesorul mai plinuț iei notă mai mică.
Pentru că eram printre ultimii care dădeam proba după nume , m-am
așezat pe o bancă și-mi așteptam rândul repetând în gând ce
îmi mai aminteam atunci de emoție despre istoria pe care o
învățasem la școală. Mi-am auzit numele și am intrat în sală.
M-am apropiat încet de catedră și am tras un bilet pe care l-am
deschis curioasă. În bilet scria „Luptele care s-au dat pe
teritoriul Dobrogei împotriva ocupației naziste.”
M-am bucurat pentru că mi se părea foarte cunoscut
subiectul. Și să nu vă închipuiți că învățasem din cărțile de
istorie! Nu… eu știam subiectul din poveștile pe care le
auzisem prin sat și de la doamna învățătoare, de la domnul profesor
Bala Constantin de la generală, dar cel mai mult știam
de la bunica și de la bătrânii noștri. Și deodată mi-au venit în
minte serile acelea lungi în care pe prispa casei se adunau toți
prietenii bunicului care povesteau cum păzeau satul și cum
patrulau nopțile pe ulițe ca să nu fie atacați de partizanii care se
ascundeau prin bălțile din jurul satului nostru, cum după
înfrângerea armatei germane, rușii au trimis spioni în România
ca să saboteze armata germană, iar ca să se infiltreze mai ușor
erau trimiși prin Deltă, unde erau mai greu de observat prin
sălbăticia acelor locuri. Turuiam ce știam pe nerăsuflate, parcă
îmi dicta cineva. Am început să povestesc și despre
întâmplările care iau marcat pe sătenii noștri în acea perioadă,
cum își ascundeau fetele în beci deghizate în bătrâne sau cum
se opreau soldații ruși pe la case să ceară de mâncare sau chiar
își luau singuri.
Am povestit și despre ziua când s-au aruncat grenade peste sat,
cum oamenii fugeau să se ascundă pe unde găseau de speriați
ce erau și cum au fost luați prizonieri oameni
din sat, chiar dintre prietenii bunicului, și trimiși apoi în lagăre.
Am vorbit cam despre tot ce auzisem de la ai mei: că
satul a primit numele de Partizani de la partizanii care se
ascundeau prin bălți, că unii dintre săteni fraternizau cu ei, că le
aduceau mâncare pe ascuns ca să nu fie văzuți și ca să nu afle
unde se ascund ceilalți care nu îi agreau.
În sală se făcuse liniște și toți ochii mă priveau admirativ,
și atunci domnul profesor cel plinuț m-a întrebat:
– De unde știi tu toate acestea?
Cu sinceritatea de copil am spus că știu poveștile de la
bunica și de la bătrânii care povesteau la clacă când se adunau
în serile de iarnă, iar ca să fiu mai credibilă, am spus că și
doamna învățătoare ne-a povestit la fel ca oamenii din sat.
– Bravo! Felicitări! Ai nota 10!
Și la plecare mi-a zis:
– Fetițo, să știi că ai talent la povestit! Să scrii aceste
amintiri despre sătenii tăi!
Nu m-am gândit la ce mi-a spus profesorul la examenul
de istorie, dar m-am bucurat de nota pe care am primit-o. Când
am ieșit din sală, le-am spus elevilor speriați „pontul” ca să ia
notă mare.
– Să povestiți tema de istorie ca pe o lucrare de limba
română.
Am înțeles după aceea că metoda mea nu a mers la toată
lumea, dar jur cu mâna pe inimă că eu am vrut doar să ajut!
M-am întâlnit din nou cu profesorul de istorie când am
început anul I. La deschiderea anului școlar au fost prezentați
toți profesorii și materiile pe care le predau, dar de emoții nu
prea am ținut minte numele lor.
Într-o dimineață, a intrat în clasă doamna directoare
Borzea Ioana cu un profesor tânăr, înalt pe care l-a prezentat ca
profesorul de pedagogie, domnul Dănulescu Nicolae.
Și atunci mi-am amintit de profesorul care m-a examinat
și care mi-a dat aripi la examenul de istorie!
Și-a rotit ochii prin clasă și m-a observat, dar nu a spus
nimic, doar a vorbit despre materia pe care o preda , pedagogia,
cât este de importantă în profesia pe care ne-am ales-o.
La pedagogie învățam destul de serios pentru că voiam
să-i las aceeași impresie bună pe care și-a făcut-o despre mine.
Se prezenta în clasă într-un fel impunător, elegant și
întotdeauna avea la buzunarul costumului o batistă albă cu
dungi roșii și, atunci când era liniștit și cu chef de vorbă, avea
un fel de a ne arăta asta. Scotea tacticos din buzunarul de la
costum batista, o răsfira și o flutura prin fața ochilor ca un
magician….Și mă gândeam că ar putea preface toate obiectele
din clasă în ceva.
Îl respectam atât de mult că îi dădeam puteri
supranaturale. Și atunci aveam o imaginație de mă miram și eu
de unde îmi venea. Fiind în prima bancă îmi închipuiam că
aveam niște gene lungi și le puteam lungi până ajungeau la
catedră ca să șterg o notă mai rea a unei colege la care țineam
sau, din contră, genele se puteau transforma într-un evantai
care usca nota proastă pusă unei colege pe care nu o prea
aveam la inimă. Se făcuse temut în liceu ca profesorul care
pune cele mai mici note, însă mai târziu am înțeles că era doar
o strategie ca să se impună ca tânăr dascăl.
Nu știu de ce, dar pe domnul profesor am început să-l
înțeleg și să-l cunosc bine. Știam întotdeauna ce vrea, ce-i
place, cum să răspunzi la lecție și asta m-a ajutat ca în clasa
noastră să fiu prima elevă care a avut cea mai mare notă la
prima lucrare de control la pedagogie.
Descoperisem că de fapt el era un om larg, nu-i plăcea să
fii buchea cărții, voia să dezvolți subiectul și să vadă că ai
imaginație, creativitate, iar eu dădeam pe-afară, cum s-a
spune.
Încet – încet au început să înțeleagă și alte colege ce vrea
profesorul, așa că la finalul anului I ajunseserăm să fim o clasă
foarte bună.
Profesorul „magician” se prezenta în fața elevilor săi
demn, pregătit și trimitea cuvintele magice cu dragoste către
noi, iar noi le sorbeam cu nesaț ca pe un elixir.
Ne plăcea profesorul-actor, elegant, drept și fiecare dintre
noi ne doream să ajungem chiar mai mari actori pe scena vieții,
dar ajungi pe o scenă chiar mai bună decât cea pe care își joacă
rolul profesorul tău doar dacă a fost mentorul
