Scuze, dar se mai întâmplă!
CINCI ANI FĂRĂ TORT
Clasele mele nu erau așa zisele „de elită”.
Am fost educatoarea care nu făcea alegeri: copilul lui cutare „sus-pus” sau al doamnei „mi-ar fi de folos”. Îi alegeam după alte principii, știți, cele ale primei vederi, și aici intrau acei copii care aveau nevoie de ajutor, timizii, descurcăreții, deci cei care-mi dădeau de lucru. Într-un cuvânt, îmi plăceau provocările.
Dar rodul celor patru ani de grădiniță sau trei ani, în ultima generație, îl vedeam la sfârșit, atunci când nu se mai terminau îmbrățișările, lacrimile, florile, „Te iubesc, doamna!”, „Vă mulțumim, doamna!”, și prietenia pe care am avut-o din partea părinților întotdeauna. Mă opresc aici, să nu se creadă că-mi fac prea multă „reclamă” cum se spune acum.
Trecând acum prin anii mei de activitate, îmi amintesc cu bucurie cum pe toți copiii care erau înscriși la clasa mea îi duceam cu răbdare până într-un punct. Acolo unde le permitea starea fiziologică, climatul familial, situația financiară, și câte nu sunt de spus despre aceste puncte tari în dezvoltarea psihică și fizică a unui copil.
Nu intru în detalii pentru că nu sunt nici psiholog, nici sociolog, nici medic.
Eu vreau însă să prezint lucrurile văzute din unghiul meu de vedere, al unei educatoare care le- a simțit trăirile, le-a corectat cu blândețe acolo unde a putut, a mângâiat cu vorbă bună și îmbrățișări, acolo unde le-au primit. Și acolo unde nu am reușit am lăsat mâna lui Dumnezeu să vindece, iar eu doar m-am rugat pentru fiecare dintre ei.
Acum vreau să povestesc despre Cristina, o fetiță din multele Cristine pe care le-am avut la clasă.
Parcă o văd… timidă, fericită și cu zâmbetul la ea în fiecare zi. Intra în clasă bucuroasă și mulțumită de parcă i se făcea un privilegiu că are acest drept și după salutul timid, intra mai mult pe vârfuri parcă să nu deranjeze. Cu rucsăcelul la spate, îmbrăcată modest și aproape fără să o simți, se așeza la măsuța ei sau la locul de joacă și acolo intra în lumea ei. Își câștigase prietenia copiilor pentru că era blândă și niciodată nu intra în conflicte cu nimeni.
Ziua despre care povestesc era o zi mai altfel pentru ea.
Am văzut-o ridicând mâna sus, nerăbdătoare să-mi spună ceva. Am fost destul de mirată și am întrebat-o ce vrea să ne spună. Chiar și copiii au lăsat joaca curioși să audă ce spune, obișnuiți cu tăcerile ei.
– Doamna, azi e ziua mea, a spus fericită că-i străluceau ochii de bucurie.
M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o.
Copiii, și ei, imediat s-au animat bătând din palme bucuroși, știind că la ziua fiecărui copil se servea în clasă tort.
Cristina, însă, cu ochii umeziți și cu sinceritatea care o caracteriza a spus abia șoptit:
– Doamna am împlinit cinci ani, dar fără tort!
Copiii dezamăgiți au întrebat:
– Doamna, îi mai facem dar Cristinei dacă nu aduce tort?
Îi obișnuisem ca de ziua fiecărui sărbătorit din clasă, ceilalți să îi deseneze ceva special: să-i scrie numele cu litere de tipar sau te iubesc, inimioare, floricele pentru fetițe, pentru băieți mașini sau altceva. Acesta era darul lor.
– Sigur, îi desenăm, doar e ziua ei și noi o iubim mult pe Cristina, nu-i așa?
Am comandat un tort cu numele ei, lumânărele, cu cifra cinci și la gustarea de la ora 10, copiii, dar mai ales Cristina, au avut o mare surpriză.
În timp ce-mi făceam activitățile, s-a auzit o ciocănitură în ușă și în clasa noastră a intrat un cofetar adevărat, cu boneta pe cap și care avea în mâini un tort în cutia lui și a întrebat dacă în clasa noastră avem o fetiță sărbătorită, despre care a aflat că este bună, cuminte și care tocmai a împlinit cinci ani.
– Da, avem, am intrat și eu în jocul lui, pe Cristina.
– A sunat cineva de la blocul ei, a spus cofetarul, pentru că este o fetiță bună, se joacă frumos cu copiii de pe scară, salută pe toată lumea și doamna a comandat un tort pentru ea și m-a rugat să-l duc la grădiniță.
Cristinei îi străluceau ochii și din fetița timidă, acum nu se mai oprea din vorbă.
– A, doamna, știu cine este. Cred că bunica Irinei, de pe scara noastră sau poate tanti Maria pe care o ajut atunci când vrea să iasă pe bancă afară la aer, îi duc scăunelul jos. Știți, tanti Maria merge în cârje. Doamna, sau poate domnul în vârstă, nenea Pavel, care mă trimite la chioșcul de lângă bloc să-i cumpăr ziarul în fiecare zi. Sau poate mama Ilenei, micuța de care am grijă cât mama ei se duce la piață?
Și atunci am văzut câtă lume o iubește pe Cristina.
Bucuria copiilor, dar mai ales a Cristinei, a fost atât de mare! Nu am să uit niciodată ochii mirați și toate trăirile care treceau prin ei de la bucurie, bunătate, mulțumire și fericire și, într-o clipă, vocile de clopoței ale copiilor s-au ridicat vesele într-un „Mulți ani, să trăiești Cristina!” care anunțau că o fetiță, Cristina, fetița cuminte, isteață, politicoasă și bună împlinea cinci ani cu tort și nu oricum, ci serviți de un cofetar adevărat. Am văzut-o cum încet-încet s-a apropiat de mine și mi-a spus emoționată:
– Doamna, a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!
Mi-a dăruit un desen cu o inimă mare pe care scria: „Te iubesc, Doamna!” …Și cred că darul Cristinei îl păstrez și-acum în cufărul meu cu minuni.
A fost o zi de aniversare de neuitat, stropită din belșug cu inocența și bucuria Cristinei.
Iar eu am avut grijă în toate generațiile ca niciun copil să nu mai împlinească anii fără tort.
