PETRECERE LA IARBĂ VERDE

A doua zi, alte bucurii. Sărbătoream ziua tineretului și

în această categorie ne încadram toți: copiii, adulții, tinerii

căsătoriți, dar și fetele și flăcăii care își căutau perechea. Și vă

întreb acum, unde se putea mai bine ca între părinți, bunici,

prieteni? Cine știa cum să pună o vorbă bună pe lângă o mamă

mai pretențioasă despre fata vecinei care este frumoasă sau

băiatul lui cutare care este harnic și îți ia treaba din mână? Așa

că, în dimineața zilei de 2 mai, ne adunam în grupuri după cum

erau legate prieteniile și mergeam la iarbă verde cu panerele

pline cu mâncare, băutură, dulciuri și pături pe care să ne

așezăm.

Ai mei mai întotdeauna mergeau la păduricea din

spatele casei, unde se aduna familia: bunica, surorile mamei

măritate, cu cumnații și verișorii mei mai mari sau mai mici

decât mine, vecinii noștri din mahala, mai apropiați, cu copiii

lor, prietenii mei, frații și surorile mamei încă nemăritate cu

flăcăii cu care erau în vorbă și unde puteau să-și șoptească mai

bine cuvintele de dragoste decât între cei care-i iubeau, printre

sălciile și văcuțele care pășteau liniștite la marginea întinsă cât

priveai cu ochii.

Bunica, mama, vecinele se uitau cu drag la tinerii frumoși

și parcă se vedeau pe ei în tinerețea lor. Pentru noi, copiii,

marginea era ca și casa noastră. Acolo ne simțeam ca acasă.

Cunoșteam locul ca-n palmă și, după ce mâncam, mai mult în

picioare printre ture de alergături, cu mamele cu ochii și gura

pe noi, începeam joaca „De-a mijita”. Să ne ascundem aveam

destule locuri și cel care mijea avea de alergat mult ca să ne

caute. Se auzea în pădure ecoul „Cine nu-i gata îl iau cu lopata!”

De multe ori se isca din senin între noi o ceartă sau chiar o

bătaie din te miri ce, însă mamele cu vorbe bune ne linișteau.

Se mai supăra câte una că fata ei a fost trasă de codițe, ne certa,

dar nimeni nu se băga. Se știa, „copilul acum se ceartă, acum

se împacă” și era păcat să se strice o prietenie veche. Dar după

judecata dreaptă pe care o făceau mamele, iar la joacă și acum

cel vinovat de mână chiar cu cea pe care o trăsese de codițe.

Și mă gândesc acum cât de frumoasă era copilăria

noastră! Atunci nu ne evalua nimeni, încă nu se auzise de

psiholog. Atunci când greșeam, măsura se lua pe loc, acasă sau

în lume și ne îndrepta purtarea cine se nimerea: bunica, mătușa,

unchiul, vecina de-alături, ca să ținem minte unde am greșit. Și

la școală, doamna învățătoare avea metodele ei de învățare și

corectare a purtării că învățam să scriem și înțelegeam lecția

până număra la 10, dar nimeni nu comenta metoda doamnei.

După ce oboseam bine, ne așezam pe pături lângă

părinții noștri și mâncam din bunătățile de pe fețele de mese

așezate direct pe iarba verde. De bucuria noastră se minuna și

soarele care trimitea razele spre noi, dar nu atât de fierbinți, ci

calde, parcă să ne mângâie.

La petrecerea pe iarbă verde mâncam ce ne plăcea,

părinții noștri mai închinau câte un pahar cu vin pentru

sănătate, bucurie, prietenie, ne dădeau și nouă un degetar de

vin ca să fim puternici și să nu bem altădată pe furiș din

curiozitate. După un pahar cu vin, limbile se dezlegau și

începeau să povestească de toate, din tinerețea lor, de când erau

la școală, ce șotii făceau, îi ascultam și parcă nu-mi venea să

cred că și părinții noștri făceau ca noi. Însă mâncarea fără

muzică este ca cea fără piper și trimiteau vorbă după un lăutar.

Hora se făcea pe iarbă, mărăcinii și praful de la margine! Se

bucurau și nu le păsa decât de frumusețea zilei, că aveau

familiile lor, copii, casa și barca în ogradă, aveau văcuțe, pui și

păsări, un porc pe care-l creșteau pentru Crăciun, balta avea

destul pește pentru toată lumea, că toți eram sănătoși, aveam

școală în sat, biserică, prieteni și vecini buni. Eram fericiți că

ne aveam unii pe alții. Poate că aveau și nopți în care nu

dormeau, că nu aveau aia sau cealaltă! Dar de ce erau prietenii

și familia? Era de-ajuns doar să-ți spui necazurile, că vorba

mergea din casă-n casă și toată lumea le sărea în ajutor cu ce putea.

Se lăsa seara, dar petrecerea încă nu se terminase. O

continuam la bufet, acolo unde se aduna tot satul de pe unde

petrecuseră pe timpul zilei, de la margine, pădurice, baltă sau

vizite la familii.

Ne găteam din nou și plecam la deal unde se întindea

distracția, acum pe terenul din fața bufetului. Veneam

îmbrăcați mai lejer. Muzica lăutărească la acordeon se auzea în

tot satul. Veselia, glumele, muzica, buna dispoziție și luna care

strălucea în apa Dunării ne făceau să credem că eram într-o

poveste frumoasă în care noi eram personajele principale!

Târziu în noapte ne îndreptam spre case, cei mai mici

dintre noi pe umerii taților sau în brațele mamelor.

Dimineața, părinții noștri plecau la serviciu, mamele

însă se întâlneau la margine unde duceau vitele la cireadă și

acolo dezbăteau în amănunt cheful de două zile de-a fir -a-păr.

Ai văzut vecina pe băiatul lui Colea ce voinic… „Pun pariu”,

spunea o vecină,„că deja au făcut vorbele cu fata Mariei

că se potrivesc atât de mult”.

Toată săptămâna au vorbit despre petrecerea de 1 și 2 Mai.

Aveau de ce să-și amintească până la următoarea.

Și am avut destule petreceri de 2 Mai în acest fel, diferența

era cum o vedeam și o simțeam în fiecare an. Eu însă astăzi am

vrut să povestesc despre acel 2 Mai din copilăria

mea.

Atunci eram sănătoși, fericiți și voioși! Eu cred că de la

soare, de la iarbă, de la aer, de la bunătate, de la bucuria că ne

mulțumeam cu ce aveam și cu ce ne-a dat Dumnezeu.

Ei, cam așa eram atunci și așa sărbătoream ziua de 1 și