Paștele Blajinilor!

Ajunsesem educatoare în sat spre bucuria mamei, care își dorea mult ca fiica ei cea mare să fie dăscăliță acolo unde s-a născut și a crescut.

E de înțeles, nu?

Se mândrea și ea cu mine!

Într-o vineri, în săptămâna de după Paște, când mamele au venit să-și ia copiii de la grădiniță, m-au anunțat simplu că luni lipsesc pentru că îi iau cu ele la cimitir. Era Paștele Blajinilor și în satul nostru era obiceiul să mergem cu mic cu mare la mormintele celor dragi plecați dintre noi. Zâmbind în sinea mea, mi-am amintit cum și eu, copil fiind, mergeam cu mama la cimitir, iar mai târziu cu toată clasa, împreună cu doamna învățătoare.

Treaba stătea cam așa… se cădea să-i învoiesc pe toți, dar asta însemna ca luni să am clasa goală și, chiar dacă eram fără experiență, m-am gândit că nu este bine ce fac și am promis mamelor că-i aduc chiar eu pe copii la cimitir.

Mama și ea se pregătea de zor pentru Paștele morților, urmând ca luni după ore să merg și eu acolo cu familia și chiar mă bucuram să meargă copiii cu mine.

În ziua aceea, am făcut lecții la intensiv, patru ore în două, și la ora zece i-am luat pe copii cu gentuțe, cu hăinuțe, noroc că era primăvară și erau destul de lejer îmbrăcați. Am ieșit din clasă, pe ușa din spate ca să nu afle prea multă lume din școală. Este adevărat că programul grădiniței era mai flexibil și îmi permitea ca ultima oră să organizez plimbări în aer liber pentru observarea mediului. Am ascuns totuși de ceilalți colegi motivul ieșirii din grădiniță ca nu cumva să ne trezim în școală cu o inspecție neanunțată, cum se mai întâmpla și în alte dăți, mai ales la sărbătorile creștinești.

Ca să fie mai credibilă ieșirea noastră, am anunțat în cancelarie că îl iau cu mine și pe ajutorul de om de serviciu al școlii, Cârpăveche Nicolae, Mutu’, cum îi spuneau mai pe ocolite sătenii. Porecla i se trăgea de la faptul că nu vorbea. El însă era un tânăr de nădejde în școală și o ajuta pe mama sa, mătușa Gafița, care era femeia de serviciu a școlii. Era vesel, înțelegea tot și iubea mult copiii. Cel mai mult mă ajuta pe mine, mai ales că în grupă îl aveam și pe nepotul lui la grădiniță.

Când l-au văzut și pe Neculai că merge cu noi, copiii s-au bucurat foarte mult și au înțeles că îi duceam la pădurice, să se dea în leagănele făcute de Neculai din crengile de salcie pe care le împletea și în care ne legănam cântând cât ne ținea gura: „hai să ne jucăm, să ne legănăm, sus la cer ca să zburăm și jos să ne dăm”. Spre nedumerirea lor, au văzut că am luat-o pe alt drum și că ne-am oprit la poarta cimitirului și au rămas uimiți de forfota de-acolo, unde era adunat tot satul, printre care și părinții lor.

Mamele și-au luat copiii bucuroase că i-a adus chiar dominișoara educatoare și spuneau între ele: „Bravo ei! Ce bine că este de-a noastră! Știe rostul satului.”

I-am dat în primire mamelor pe pitici, în afară de su-rioarele mele mai mici, pe care le-am luat la mormântul bunicului unde se aduna toată familia.

Am ajuns la cimitir tocmai bine când se citeau pomelnicele la morminte și ne-am așezat la masă lângă ai noștri și printre lacrimi, mai mult de mila bunicii care-l plângea cu vorbe pe bunicul… „Ghițăăă, m-ai lăsat singură cu atâția copii! Mi-a fost tare greu, să știi! Acum sunt toți la casele lor și cresc și nepoții, Ghițăăă…”, și ștergându-și lacrimile a luat paharul și a spus tare: „Dumnezeu să-i odihnească și noi să-i pomenim! Hai, mâncați și beți că pe lumea asta este a noastră, pe lumea cealaltă a lor.”

Acesta era semnalul să ne înfruptam din toate bunătățile. Luam fiecare paharul chiar și cei mici din familie aveau un păhăruț, ne rugam pentru iertarea păcatelor morților și câteva picături le picuram pe pământ să bea și ei.

Am primit multe pomeni de la mamele care aveau copiii la mine că am umplut un paner care se golise după ce se pusese totul pe fețele de masă așternute direct pe iarba verde din cimitir și, după ce primeam pomana, nu mă lăsau până nu gustam și puțin vin ca să fie primită în ceruri. „Domnișoara educatoare, gustați puțin de sufletul lui tata”, zicea câte o mamă, „că știți cât de mult ținea la dumneavoastră”. Și a trebuit să gust. Și pentru „nea”…și pentru „tușa”… și pentru „nașa bătrână”… pentru „țața”… pentru „vecina”…pentru „moș”… și am gustat câte puțin pentru fiecare, restul îl picuram pe mormânt. Trebuia să gust, altfel tot ce se împărțea nu era primit în Cer, iar eu nu voiam asta. Dar, cum se spune, picătură cu picătură se umple paharul!

Și am intrat și eu în dispoziția generală!

Ne aduceam aminte de întâmplări hazlii despre cei pe care-i pomeneam. „Îți amintești”, spunea tușa Margareta, „când tata, Dumnezeu să-l ierte, v-a prins la furat pepeni în grădina noastră?! Era cu voi și Valerica, fiica mea”, și râsete… Sau zicea bunica: „Ce tânăr era Ghiță și cum juca pe casă la nunți și ce veselie făcea?”

Sărbătoarea morților se schimbase într-o petrecere la iarbă verde! Fiecare povestea și își amintea de cei pe care-i pomeneam parcă ar fi fost cu noi.

Copiii, elevii mei, veneau pe lângă mine și eu în euforia momentului, m-am gândit: „Ce mult le-ar plăcea morților dragi ai fiecărei familii să asculte o poezie chiar din gura celor mici” și am improvizat pe loc un spectacol în aer liber. Chiar programa pentru preșcolari îmi permitea.

Copiii atât au așteptat, încurajați și ei de degetarul de vin închinat pentru cei morți. Spuneau poeziile tare, cu intonație, joc de scenă în aplauzele celor prezenți. Mamele se mândreau de ce copii deștepți au, iar eu, fericită că eram cea care-i învățasem.

Mie mi se părea că cerul parcă vine pe mine și norii erau din ce în ce mai jos și mi-am zis că de-asta îmi vin ideile așa de ușor pentru că eram cu capul în nori. Pot să spun că a fost cea mai reușită lecție în natură și aș fi luat calificativul foarte bine dacă era și un inspector acolo.

Eram cu un pas înainte, modernă cum s-ar spune, atunci încă se preda după planșe. Dar mă gândesc acum ca și atunci, metoda de predare pe care o alegi este treaba celui care o folosește, totul este ca să se învețe ceva după folosirea ei. Eram la începutul activității mele și metodele de predare mi le alegeam după situația, momentul și cum îmi simțeam sufletul.

S-a discutat multă vreme de acel Paște al morților, doar de bine, și am trezit multe invidii de la unele colege din școală. M-am liniștit însă când am văzut că nu a ajuns vestea pe la inspectorat sau pe la partid. Doamne ferește, că atât îmi trebuia!

După mine, și pentru copii a fost o lecție interesantă în aer liber. Chiar o lecție moral – civică despre respect, bunătate, apreciere pentru cei dragi duși dintre noi!