DESPRE SPAIME ȘI POVEŞTI ALE COPILĂRIEI

Trăind pe malul Dunării, Valeria a crezut că satul dintre ape, unde a văzut lumina zilei, este mai „altfel”. Poate de la întinderile de apă ,poate fiindcă nu văzuse și alte locuri sau  poate satul era fermecat!  Oricum ar fi, acolo a auzit cele mai fascinante povești adevărate sau inventate. Satul și poveștile lui fermecate i-au legănat copilăria, mai ceva ca o barcă pe valuri.

Și asculta tot felul de povesti despre împărați, zâne, sirene, ba chiar despre monștri, căpcăuni, balauri. Cele mai multe povești i le povesteau bunica, mătușile, iar mai târziu mama. În serile de iarnă se adunau toți în camera unde se făcea focul și, în timp ce focul trosnea în sobă, pe ea o lua moleșeala și între somn și curiozitate o auzea pe mamă cum povestea:

…Că în adâncurile Dunării trăia un șarpe-monstru.  Se știa de el de multă vreme chiar și în copilăria ei se auzea despre asta, numai că avea obiceiul ca din când în când și mai ales vara, să iasă la suprafață și acolo unde vedea că sunt copii care se scăldau în Dunăre nesupravegheați de părinți, lua pe primul pe care-l prindea cu el în adâncuri și din ziua aceea nimeni nu mai știa ce se întâmpla cu acel copil, că nu se mai întorcea niciodată acasă. Și Valeria, cu ochii mari și speriată o întreba:

-Oare de ce -l lua cu el, mamă?

-Draga mamei, cine știe ce obiceiuri avea monstrul! Poate-l punea să muncească pentru copiii lui sau să lucreze pe lângă palat sau chiar să facă alte și alte treburi mai grele pentru copii sau îl închidea în pivnițele lui fără să vadă lumina, ci doar câte un peștișor speriat care se rătăcise pe acolo. În timp ce asculta, Valeria se gândea că de multe ori vara făcea baie în Dunăre, dar fără să o vadă nimeni…

-Ce bine că nu a luat-o monstrul, i-ar fi fost tare dor de casă și de ei! Și-a pus în gând totuși să fie mai atentă când începea scăldatul vara.

Adevărul era că pentru ea și ceilalți copii era o bucurie scăldatul și mai ales atunci când nu erau de față părinții. Și cum erau inventivi alegeau pe unul dintre ei  care îi păzea de pe mal ca să vadă încă de departe  când se apropia monstrul ,iar ceilalți se bălăceau  în apă ca niște peștișori, săreau, chiuiau și se scufundau în apă fără teamă de nimic, siguri că aveau paza lor pe mal. Când se întâmpla ca cel de pe mal  să vadă valuri pe Dunăre fără să treacă nicio șalupă și valurile se mișcau spre ei, striga: „Șarpeleee!!” și toți  ieșeau speriați, țipau  și, când credeau că trecuse pericolul, bâldâbâc din nou în apă și se bălăceau până la altă comandă Șarpele. Și gândea Valeria că acest joc îi speria și îi  bucura în același timp, era fructul oprit… și în alte seri alte povești chiar mai spăimoase ,despre Fantoma Miresei care hălăduia prin sat și mai ales la o casă părăsită…Povestea miresei era  una tristă. Se înecase în Dunăre chiar în ziua nunții ei, cu toți nuntașii care erau cu ea în barcă …Sau despre vrăjitoarele din sat care puteau să ia mana de la vaci, să ologească păsările, să pocească omul, să lege cununia tinerilor și câte altele …cum spunea bunica sau altădată mama Valeriei că cel mai bine era să se ferească de ele…

Valeria își amintește că de la bunica maternă, Ioana, a învățat să citească   semnele care se arătau pe Cer, Pământ și Dunăre. Și nu îi citea din cărți, ci îi arăta chiar atunci când se întâmpla ceva.

Și încă după atâta vreme parcă o mai vede pe bunică prin curte sau grădină cu un bețișor pe care-l avea în mână și îmbrobodită cu un batic înflorat legat de-a moda dacă era vară sau cu gearurile ei din toate culorile dacă era primăvară sau toamnă, iarna nelipsita bertă călduroasă împletită chiar de ea pentru iernile geroase de pe la ei. Peste hainele cu care era îmbrăcată potrivite anotimpului în care era, avea întotdeauna și nelipsitul șorț legat la brâu…Era nevoie de el pentru că în orice moment pregătea ceva de-ale gurii și mai ales nepoților. Și așa cum era prin curte se uita pe cer și le spunea celor care erau pe lângă ea, deși de fiecare dată se întâmpla ca singura care rămânea pe lângă ea să fie Valeria care-i sorbea cuvintele din gură:

-Valeria, vezi norii aceea întunecați, cât de aproape sunt de pământ? Să știi că sunt semne că o să înceapă ploaia cât de curând. Hai mai repede să băgăm puișorii la adăpost. Și nu aștepta să o ajute cineva, că se și apuca să-i strângă în poala șorțului, dacă mai scăpa din șorț câte unul mai năzdrăvan care se îndepărta de cloșcă, aici era treaba Valeriei, care era mai iute de picior și putea să-l prindă pe neastâmpărat. Sau altădată îi arăta pe cer norii care se plimbau de colo-colo. Și tot bunica era cea care îi îndemna să o ajute să pună repede totul în ordine că venea furtuna.

De la bunică, Valeria a aflat încă o poveste (mai mult o legendă) care i-a înfiorat copilăria. Se spunea că Spiritul Dunării la un anumit interval de timp își cerea tributul un suflet de om drept sacrificiu. În noaptea aceea Dunărea se zbătea, vuia, freamătă, gemea, se învolbura… Era bine ca atunci să nu ieși din casă pentru că erai ademenit de o fată frumoasă care te lua cu ea și nu te mai întorceai acasă. După ce Spiritul Dunării își lua tributul, apele ei se linișteau. Despre oameni care nu s-au mai întors niciodată a aflat de la mama, bunica și mătușile ei. Tot de la bunică a învățat când era Dunărea supărată și să-i citească starea după culorile pe care le avea în anumite momente. Ca o profesoară le spunea nepoților adunați pe lângă ea:

-Când o să vedeți că apa Dunării are culoarea verde smarald sau spre verde cenușiu să știți că nu e de glumă cu ea atunci. E foc de supărată! Când este așa, cel mai bine este s-o ocoliți și chiar să nu-i stați în cale. Acuma, dacă mă întrebați de ce este supărată, chiar nu știu ce să vă spun!  Mai știi, poate își trăiește și ea viața sau cine stie ce taine se ascund în adâncurile ei, ca și în viața omului. Poate că în timpul îndepărtat a fost fiică de împărat și a fost blestemată să se prefacă într-un fluviu sau în adâncul ei se întâmplă lucruri pe care nu le poate înțelege și stăpâni… și atunci se învolbură, se zvârcolește și se zbate ca omul cuprins de necaz. Dar și ea avea supărările ei și atunci cel mai bine era să nu stai în calea ei.

Valeria știa încă de mică să se ferească de apă și mai ales atunci când era frumoasă. Auzea prin sat că a dispărut un om din sat sau se găsea câte un om adus de ape din alte locuri de pe malul Dunării. Se bucurau că nu era de pe la ei din sat, chiar dacă le părea rău și de ceilalți oameni străini. Când se găseau oameni înecați aduși de Dunăre pe drumul ei lung de la vărsare și până în satul Valeriei și dacă nu se afla cine era persoana, oamenii puneau mână de la mână, bani, haine, alimente și-i făceau înmormântarea și ritualurile creștinește în cimitirul satului cu obiceiurile de acolo. Ba chiar îi făceau și priveghi și-l plângeau ca pe unul de-al satului.

De supărarea Dunării nici familia Valeriei nu a scăpat!

După mult timp își amintește cu înfiorare despre o noapte de Sfântul Nicolae!

Tare mult se mai bucura când se apropiau sărbătorile  de iarnă și primele sărbători care dădeau startul celor de la Crăciun erau Sfânta Varvara, Sfântul Sava și Sfântul Nicolae sau Moș Nicolae cum îi spuneau copiii, își  amintește Valeria .Era perioada în care se speria,mai ales  de primii sfinți care trebuiau sărbătoriți că altfel se supărau  pe copiii neascultători care nu țineau post și mâncau pe furiș.Valeria își amintește zâmbind că nu era departe nici ea de asta și gusta pe ascuns câte ceva de dulce și  curioasă voia să vadă ce i se întâmpla  și cum o pedepseau sfinții. Aștepta nerăbdătoare seara de Ajun al Sfântului Nicolae, când trebuia să ajungă chiar Moș Nicolae pe la casele unde copiii erau buni și mai ales cei cuminți. Era o sărbătoare pe care o iubea mult încă de mică când îl aștepta seara cu cizmulițele de cauciuc spălate de noroiul de pe ulițele satului pe care le așeza frumos lângă ușă și curioasă stătea cu ochii mijiți ca să prindă momentul când intra în casă ca să-l vadă, dar nu se întâmpla niciodată. Dimineața găsea în schimb lângă cizmulițe o punguță cu bomboane, un pachet de turtă dulce și o pereche de totoși împletiți. Se lumina la față când vedea dulciurile, erau preferatele ei și nu-i întuneca nimic bucuria chiar dacă alături era o vărguță ruptă din primul pomișor pe lângă care trecuse moșul. Nuielușa însemna că de multe ori mai merita și câte o vărguță și o lăsa pentru mama care trebuia să ia măsura atunci când era nevoie.

În rest, ziua de Moș Nicolae, îi plăcea tare mult și, cum în casa Valeriei  nu era niciun sărbătorit cu numele Nicolae  mergeau să-l sărbătorească pe vecinul lor, nenea Nicolae .Îi rămăseseră aceste amintiri plăcute în suflet și în fiecare an se  bucura de această zi ,chiar și mai târziu. Și mama Valeriei își păstrase obiceiul cu dăruitul totoșilor împletiți până și în zilele acestea .Pierdută în vraja amintirilor, Valeria se gândește că a luat cu ea aceste amintiri și după ce a plecat din sat: și sărbătoarea Sfântului Nicolae era așteptată cu mult drag de cei mici și cei mari în familia ei cu darurile ,dulciurile și nuielușa strălucitoare care îi  anunța pe fiecare  să își păstreze inima, bucuria și hărnicia .Dar cum nu întotdeauna lucrurile sunt după cum ne dorim …Valeria își amintește  de un altfel de an când ziua de 6 decembrie i-a adus familiei o mare supărare. Își amintea cu înfrigurare de seara aceea …când toată familia sărbătorea pe Nicolae …Acum după multă vreme se gândește că toată ziua aceea a fost abătută și orice ar fi făcut ca să iasă din starea pe care o avea nu își găsea locul …  Poate că i se trăgea de la vremea cețoasă și mohorâtă! Simțea în aer că plutea ceva nedefinit, dar nu de bine…parcă trebuia să primească o veste…dar care o neliniștea… își simțea sufletul apăsat de o mare greutate. Peste seara care venea se lăsase întunericul, iar noaptea pe care abia o așteptau copiii, parcă venea dintr-un hău!  Valeriei i-a trecut prin cap gândul că ceva o să se întâmple și în următoarea clipă a sunat telefonul. La celălalt capăt al telefonului se auzea vocea surorii ei de la sat care printre hohote de plâns încerca să-i spună despre necazul care a dat peste mătușa Gafița. De cum a aflat vestea despre mătușă a simțit că timpul a stat în loc pentru ea. S-a văzut mică lângă draga ei mătușă pe care a iubit-o mult, care-i făcea cele mai neașteptate daruri și de la care a ascultat cele mai multe povești. Valeria își mai amintea că s-a așezat pe scaun, mai mult a alunecat și cu ochii într-un punct  călătorea cu mintea prin viața de copil alături de mătușa ei dragă…o vedea cum râdea ascunsă după o salcie mai bătrână ca să vadă ce face  și ieșea imediat speriind-o ușor cu” bau”…sau se vedea în bucătăria bunicii cum o învăța să facă păpuși din cârpă sau prin  grădină așezând  o sperietoare pentru ciori…sau între somn și veghe o auzea cum povestea… hei și fata de împărat era așa de frumoasă că se îndrăgostise de ea chiar  Zmeul Zmeilor. Își amintea parcă ar fi fost  atunci  că toată ziua era cu ochii pe ea și o urmărea ca un cățeluș ,unde era mătușa, acolo  era și ea. S-a trezit când la capătul telefonului încă se auzea vocea speriată a surorii. Mătușa era la ziua lui Nicolae  unde sărbătorea alături de alți invitați și a plecat spre casă, s-a împiedicat de o piatră și a căzut în Dunăre .Nu a putut să fie salvată pentru că nu se vedea nici la un metru lângă ea. Cu ea era  și Antonica nepoțica ei. Ea a dat de veste celorlalți ce s-a întâmplat afară. De la petrecere sau dus toți la Dunăre să o ajute. În noaptea neagră nu se auzea decât vuietul Dunării și vocea mătușii din ce în ce mai slabă care cerea să fie salvată. Era o noapte din aceea când Dunărea cerea un tribut. Pentru atunci tributul a fost mătușa Valeriei. Zvonul că a fost înghițită de apa Dunării a căzut ca un trăsnet peste liniștea satului…De mult nu se mai întâmplase ca cineva din sat să fie luat de Dunăre și tocmai ea atât de harnică, frumoasă, credincioasă și stâlpul casei.

Au căutat-o două săptămâni pe Dunăre cu bărcile, cu năvoadele, cu scafandri, dar mătușa era de negăsit. Familia avea o speranță că poate o să iasă afară când se sfințeau apele în ziua de bobotează. Și chiar așa s-a întâmplat! În ziua de Bobotează, pe șase ianuarie, ziua Sfântului Iordan, când preotul făcea slujba de sfințire a Dunării, au văzut cum pe drum venea în fuga mare, de la vale, un băiat gâfâind și speriat să le spună că la capătul satului a ieșit la mal un înecat…Au plecat cu toți acolo și au văzut că nu era altcineva decât mătușa Gafița care-i veghea și din apă. Legenda nu s-a dezmințit Dunărea își cerea dreptul și tributul era un suflet bun!

Valeria știa că nimic nu era întâmplător, dar de atunci ziua de Sfântul Nicolae o simțea ca o piatră de moară, cu toate bucuriile pe care le aducea!

În ziua următoare și chiar de dimineață, soarele lumina vesel, iar Dunărea albastră vălurea liniștită de parcă nimic nu i se întâmplase. Mătușa își găsise liniștea de câte probleme avea în familia ei …

Și încă după atâta vreme Valeria încă își amintește înfiorată de acea noapte cu zăpușeală când oamenii voioși petreceau în veselie la cei dragi cu numele Nicolae, iar copiii așteptau ascultători și nerăbdători cu urechile ciulite poate prindeau chiar momentul când intra Moș Nicolae ca să lase darurile pentru fiecare în cizmulițe.

Doar în cartea vieții mătușii Gafița era scris și pregătit altceva! Și după atâta vreme își amintește cuvintele mamei…

-Săraca de ea, a avut parte de moarte năprasnică!

Abia atunci a înțeles ce înseamnă asta!

O auzea încă de copil cum se ruga în șoaptă la icoana Maicii Domnului și printre dorințele ei era și rugămintea ca familia să fie ferită de moarte năprasnică…

Însă Dumnezeu milostivul a avut grijă de sufletul ei…

Fiind un sat așezat pe malul Dunării, agheasma mare era importantă pentru sat. Atunci se făcea o slujbă pentru protecția celor care erau tot timpul pe ape, pescarii, dar și pentru cei care erau luați de duhul rău al Dunării și duși în adâncuri…Și atunci ca întotdeauna după slujba de liniștire a Dunării, trupul mătușii, Valeriei a ieșit la suprafață aproape de mal chiar lângă casa ei. Probabil îi veghea pe cei din casă de acolo…

Valeria știa de această legendă din copilărie și că atunci când i se face Dunării o slujbă cei înecați ies la suprafață…o auzea pe mama ei că atunci când nu găsea câte un om care se îneca că iese întotdeauna la bobotează…Boboteaza se serba în satul Valeriei cu mare cinste.

După ce a mai trecut durerea după moartea ei….se vorbea prin sat că mătușa avea prostul obicei ca atunci când era supărată să se blesteme:

-Doamne, în fundul Dunării să ajung că tare supărată mai sunt!

-Păcat de ea a spus vecina ei, asta și-a dorit!

S-a vorbit mult în sat despre această întâmplare…numai că după moartea Gafiței, satul a înțeles că Legenda Dunării despre care se povestea din generație în generație este adevărată și că Dunărea își cere ca tribut un suflet de om bun …și în noaptea neagră când oamenii îl serbau pe Sfântul Nicolae, iar copiii așteptau să primească darul moșului. Dunărea avea și ea socoteala ei, iar atunci a vrut sufletul unui om minunat, mătușa Valeriei…și după ce s-a liniștit, viața trecea mai departe cu bune cu rele pentru fiecare…

În rest ziua de Moș Nicolae a rămas bucuria copiilor!