DE LA FIICĂ

LA EDUCATOAREA SATULUI

După primirea diplomei de educatoare și titulatura la grădinița din satul meu, începusem să fiu privită altfel de săteni. Dacă până atunci îmi spuneau Angelica, când am ajuns educatoare în sat mi se adresau cu domnișoara educatoare și asta mă făcea să pun un pic de distanță între noi și asta nu că eram încrezută, ci voiam să fie respectată calitatea de dascăl.

Statutul de dăscăliță a satului impunea o distanță și responsabilități din ambele părți. Pentru mine însemna să fiu mai atentă cum mă port, cum comentez și chiar dacă până atunci eram împreună cu prietenii mei pe uliță, începusem să fiu mai controlată când eram între ei.

Îmi făcusem chiar și mersul mai elegant, salutam dând din cap și uitându-mă în ochii persoanei să văd cum primește salutul meu. Ne întâlneam tot așa, la căminul cultural, cu foștii mei colegi care porniseră și ei în drumul lor, unii în armată, alții își găsiseră un rost prin oraș, după pregătirea și posibilitatea materială pe care o avea fiecare. Însă, cum copilăria nu se uită niciodată, de cele mai multe ori, îmi dădeam jos „epoleții” de pe umeri sau cum îmi spunea mama când mă încredeam pentru ceva: „Mai lasă-ți nasul în jos că doar nu ești din os domnesc”, și iar mă simțeam bine ca în copilărie.

Până în toamnă când începea anul școlar îmi făcusem obiceiul ca din când în când să merg pe la școală. Directoarea școlii era doamna Maria Dragu, învățătoarea mea, așa că îndrăzneam să o rog să-mi arate clasa unde îmi voi desfășura lecțiile.

Eram curioasă cum arăta, mai ales că nu o mai văzusem de când am plecat din sat. Când am intrat în clasă și asta după multă vreme, m-am văzut la măsuța mică, alături de prietenul meu, Vasilică, ascultând poveștile pe care ni le spunea educatoarea noastră. Nu mai știam nimic despre ea, dar în gând îi mulțumeam că datorită ei sunt educatoare. Uitându-mă prin clasă, doar în minte mai vedeam clasa de-atunci, pentru că între timp se făcuseră destule schimbări de educatoarele care s-au perindat prin sat, după plecarea ei.

Prin luna august, începusem să fiu îngrijorată că se apropia școala și cum prindeam un moment liber, îmi notam pe un carnețel câteva idei pe care să le spun la deschiderea anului școlar, copiilor și mamelor, care, până atunci, unele din ele îmi erau prietene.

Cel mai mult mă îngrijoram de ce o să spună mama și cum va reacționa atunci. De fapt, chiar din casa noastră, mama îmi aducea două eleve, surioarele mele, mai mici. Odată cu mine, la școală au venit în sat și alți profesori noi, de istorie, geografie, limba română și o învățătoare chiar din satul nostru.

Era tare plăcut să-mi așez clasa și am avut destule ajutoare dintre copiii mai mari ai vecinilor.

Prietenă bună cu mine era fiica doamnei învățătoare, Virginia, și, cum fratele ei, George, era elevul meu, s-a oferit să mă ajute la decorarea clasei. Se pricepea la pictură și a pictat unul din pereți cu o scenă din povestea Alba ca Zăpada. Nu mi-a fost greu ca să dau zvon pe la prietenii mei să-mi aducă din baltă stuf, papură și alte lucruri cu care am decorat un colț din Deltă. Clasa mea era luminoasă, primitoare și arăta ca un loc de poveste.

Și iată-mă în prima zi de grădiniță!

M-am trezit de dimineață, ca să am timp să mă gătesc cu multă atenție. Ca și mine, și mama, după ce le-a îmbrăcat pe cele mici, a zăbovit mai mult și ea la cum să se îmbrace, doar era mama educatoarei. Mi-am aruncat ochii într-o oglindă pentru o ultimă privire și mi-a plăcut ce-am văzut.

Eram înăltuță, așa cum îi stătea bine unei fete, și subțire ca o trestie din baltă, cu ochii verzi, blondă și cu o tunsoare scurtă, băiețească, la modă atunci. Mi-am tuns pletele în ultimul an, aproape de examenul de bacalaureat, fără ca să cer nimănui permisiunea. Mama a rămas ca la dentist când m-a văzut, însă n-a comentat prea mult, mai ales că-i promisesem că vin în sat educatoare. Asta își dorea foarte mult și a închis ochii la tunsoarea mea. Până la urmă a văzut și ea că-mi stătea bine și unde mai pui că nicio fată din sat nu era tunsă așa de modern. O rochie verde cu flori la poale și la gât, o pereche de sandale cu toc înalt și o poșetă gen traistă pe care mi-o cumpărasem din tabăra de la munte erau toate gătelile mele.

Cu obrajii roșii de emoții și cu cuvântul învățat pe de rost pentru deschiderea anului școlar am intrat în curtea școlii.

În fața școlii era așezată o catedră unde doamna învățătoare, Dragu Maria, atunci directoare, vădit emoționată făcea deschiderea începerii anului școlar 1974 – 1975, mândră să anunțe că în anul acela aveam cadre didactice chiar din satul nostru.

Curtea era plină de copii, mame, bunici, copiii cu flori în mână, emoționați ca și mine. În exaltarea care mă cuprinsese mă vedeam într-o grădină cu flori colorate și parcă nu mai eram eu, ci o zână printre flori și eram cu mintea acolo în grădina fermecată.

M-am trezit din visare atunci când mi-am auzit numele și fâstâcită îmi căutam cuvântul pe care-l pregătisem pentru deschidere. S-a făcut liniște și toți ochii erau spre mine și am spus atunci primele cuvinte care mi-au venit în minte:

–              Mă știți bine și mă cunoașteți de mică, sunt Angelica. Iar de astăzi sunt educatoarea copiilor dumneavoastră. O să fac ce trebuie, să știți!

În aplauzele tuturor, mi-au dat votul lor de încredere.

Eram fata care am crescut lângă ei.

Din acea primă zi, au trecut prin mâinile mele generații de copii și patruzeci și unu de ani de activitate între ei.

Oare câte generații și câți copii?

În gând încep să îmi fac socoteala până la un număr, iar după un timp pierd șirul și mă las păgubașă. Sunt atât de mulți, pe care i-am iubit și învățat cam ce le trebuia în viață. A fost puțin, mult, nu am de unde să știu cât i-am ajutat, dar știu că fiecare o să-și amintească câte ceva din ce le-am spus: „Asta știu de la fata aceea tânără sau doamna cum o cheamă… A, da, îmi amintesc, era educatoarea mea”.

Chiar și așa, știu că am pus o plămadă bună în creșterea la ceea ce se numește „pui de om”.