Din jurnalul ascuns al doamnei!
„HAOLEU, L-A FURAT PE BAROMIR!”
În dimineața aceasta am fost furată de gânduri, așa deodată, de o întâmplare hazlie din timpul când lucram la o grădiniță din cartier. Cea din Zăgan.
Nu dau nume, că cine știe pe cine deranjez si vă spun drept, chiar nu vreau să supăr pe nimeni, ci doar să bine-dispun cu amintirile mele.
În grădinița unde lucram atunci aveam copii din mai multe etnii, cei mai mulți români, câte un hahol, turci și țigani turci.
Îmi amintesc cum la începutul anului școlar, a venit în clasa mea Balomir, o rudă apropiată a lui Ghiocel, atunci elev în clasa a treia. Rămăsesem cum s-ar spune buni prieteni pentru că mai întotdeauna uita, așa ca din întâmplare, să-și ia cu el: acuarelele, blocul de desen, pixul, creioanele, ba câteodată chiar și cerneala. Nu era o problemă asta, pentru că le găsea întotdeauna la prima lui doamnă, educatoarea.
Pot să vă spun că pentru serviciul pe care i-l făceam, Ghiocel nu rămânea niciodată dator, nu-i plăcea să rămână mai prejos și avea grijă ca să-mi dăruiască, cum venea vara, primii maci roșii pe care-i găsea prin curte sau chiar pe marginea drumului în drum spre școală și aproape în fiecare an îmi aducea la clasă cu dedicație câte-un țigănuș din vecini, prieteni, verișor și ca să se știe că venea din partea lui, cel care ajungea la grădiniță trebuia să spună:
– Doamna, să știi că m-a trimis la dumneavoastră Ghiocel, prietenul meu.
Așa a fost și cu Balomir.
M-am trezit la începutul anului școlar cu o mămică de mână cu un băiețel, intrând în clasă. După cum era îmbrăcată mi-am dat seama că este trimisă de Ghiocel. A ciocănit ușor la ușă și cu un zâmbet larg pe fața ei frumoasă m-a salutat politicos și timid.
– Doamnă dragă, am fost trimisă de Ghiocel să vin la dumneavoastră să-l aduc pe băiatul meu să-l învățați carte, că acum în zilele acestea și țiganii trebuie să învețe carte.
În timp ce povestea mă uitam și mă minunam cât era de frumoasă.
Era îmbrăcată toată în galben și verde, iar când se mișca foșneau pe lângă ea volanele crețe ale rochiei de mătase. Curată și parfumată că se simțea în toată clasa, dacă nu chiar în toată școala, atunci când a intrat pe holul lung până să ajungă la clasa mea. Emoționată, își ținea băiețelul de mână parcă să-i dea curaj și în gândul meu admiram perechea mamă – fiu.
Balomir, ca și mama lui, era la fel de frumos și cu niște ochi negri de te spărgeau când te priveau, vioi și limpezi că puteai să te oglindești în ei. Îmbrăcat într-un costum alb, elegant se uita curios la ceilalți copii și după ce și-a rotit ochii prin clasă, s-a apropiat de un băiețel la fel de negrișor ca și el. Credea probabil că este unul de-al lor, numai că acela era negru de la natură și semăna cu tatăl său. Sociabil din fire, a intrat în joacă cu el imediat.
Mama încerca să-mi spună câte ceva, din casa lor, într-o românească pocită. De fapt o dădea mai mult întra lor și după politețea cum cerea momentul, față de doamna copilului, mi-a șoptit la ureche – ca să nu se afle-n mahala – că este despărțită de soțul ei și că are o hârtie de la judecător ca fostul soț nu are voie să se apropie de copil și nici să-l ia de la grădiniță. Și ținându-și fața într-o batistă, mi-a spus plângând că mă roagă cu lacrimi de mamă să nu-l dau niciodată tatălui. Și a ținut să-mi spună că supărarea unei mame cade greu pe persoana care supără o mamă și s-a uitat la mine lung, într-un fel care mi-a dat fiori.
– Te rog, doamna, ca seara după ce termini orele, să-l trimiți pe băiat acasă doar cu Ghiocel.
Și ca să mă mai îmbuneze mi-a spus iar cu zâmbetul ei frumos și țintindu-și privirea în ochii mei parcă mă fermeca:
– Să aveți grijă de el, doamna, că și eu o să am de dumneavoastră, mi-a spus ea râzând cu toată gura de zici că înflorea toată și tot ce era în jurul ei.
Ca să vă spun drept, m-am bucurat că l-a adus la clasa mea. Mi-a plăcut întotdeauna diversitatea în clasă, iar țigănușii erau veseli, fericiți din orice și chiar atunci când se supărau luau măsura pe loc și nu mai spun de „vină încoace” pe care-l aveau.
Nu te puteai supăra pe ei și gata!
Le trecea imediat supărarea și nu țineau dușmănie. Aveau ceva deosebit în felul cum vorbeau și cum își roteau ochii să te convingă că este ca ei sau cum se dădeau pe lângă tine să obțină ceva gratis și ca să n-o mai lungesc mult, îmi plăcea să lucrez cu ei.
Aveam mare grijă de luxosul meu elev.
În fiecare zi venea îmbrăcat la patru ace și era deja preferatul fetelor din clasă, care-și rupeau din invidie mărgeluțele de la rochii pentru el.
Panseluța, pe care o alesese Balomir, era negruță ca și el și se înțelegeau în toate privințele. Treaba mergea destul de bine cu Balomir, învăța repede, iar cel mai bine stătea la numărat și socotit, însă asculta cu multă atenție poveștile pe care le spuneam despre prinți, prințese, Feți-Frumoși, balauri cu nouă capete. Îi simțeam privirea intensă cu care aproape mă vrăjea și cum îmi sorbea cuvintele din gură. Stătea aproape nemișcat de zici că nici nu respira.
Zilele își urmau cursul obișnuit, până când într-o zi a ciocănit cineva la ușa clasei.
– Poftiți, vă rog!
Și în clasă a intrat un domn, parcă era fratele mai mare al lui Balomir. Cu un zâmbet larg și politicos mi-a spus că este tatăl băiatului de-acolo și l-a arătat cu degetul și dacă vreau să îl las afară să vorbească cu el ceva. I-am răspuns că nu am permisiunea mamei, dar că poate să stea de vorbă câteva minute în prezența mea. S-a apropiat de el și au început să vorbească în limba lor. După mimică îmi dădeam seama că nu se certau, a mai zăbovit puțin cu el și după ce m-a salutat cu mii de politețuri a plecat din clasă mulțumit.
Ziua a trecut obișnuit. A sunat clopoțelul și am condus copiii până la ieșirea din curtea școlii. Pe Balomir i l-am dat lui Ghiocel și mulțumită am considerat că pe ziua aceea mi-am îndeplinit misiunea.
Dar nu a fost așa!
Când să-mi trag și eu sufletul puțin după o zi între copii cu lecții, teme, hârjoneala dintre ei. Chiar atunci când mă odihneam scriind condica și îmi notam pe un carnețel lecțiile pentru a doua zi, aud gălăgie mare de pe stradă, mai de departe, dar care se auzea din ce în ce mai aproape de școală. Speriată m-am ridicat să văd ce se întâmplă și de unde veneau țipetele, dar n-am apucat să fac un pas pe hol, că cei din stradă, o mulțime de femei, bărbați și copii ajunseseră în școală, iar în fața lor speriat și cu ochii mari, parcă să-i iasă din orbite era Ghiocel, care încerca să-mi spună ceva, dar nu reușea.
– Doamna… să știți, și aici își dădea drumul la un plâns în hohote, mai spunând câte ceva, însă nimeni nu înțelegea ce spune.
De la el nu se auzea doar „că aici ”, și iar își dădea drumul la un plâns în hohote, și printre plâns am înțeles că:
– Pe Balomir l-a furat taică-su, doamna!
În urma lui venea și mama elevului meu și era pentru prima dată fără zâmbetul acela frumos de floare.
Acum îmi atrăgea atenția cu o voce destul de tare că nu am avut grijă de copil, ba chiar țipând la mine furioasă.
– Nu ți -am zis să nu îi dai voie copilului să stea de vorbă cu taică-su?! Ha, zi ceva?
Și a început să plângă în hohote de se scutura cămașa pe ea și după ea și celelalte mame, vecinele, prietenele, bunica bătrână, ba chiar și eu, ca să zic așa speriată de toată lumea aceea furioasă.
Totuși nu puteam să-mi arăt slăbiciunea în fața lor. Așa că mi-am luat poziția celui care ține în mână stiloul atentă și cu „urechile pâlnie” și „ochii-n patru” la tot ce se întâmpla, ca să găsesc o strategie cât de cât potrivită pentru poziția mea și să ies cu „capul sus” din conflictul „toți contra unu’ ”.
L-a un moment dat aud de undeva din mulțime o voce tare, de fapt mai mult un țipăt.
– Să chemăm poliția!
Eu mă făceam din ce în ce mai mică.
Știam să lupt cu vorbele, cu argumentele, dar cu poliția nu prea, deja mă și vedeam cu cătușele la mâini.
Ghiocel, care ținea la mine mult, mi-a făcut un semn din ochi liniștitor și a plecat fără să știe nimeni, ca s-o cheme pe doamna directoare care locuia la câteva case de școală.
Eu, ca să spun drept, mă pierdusem de tot cu firea. Încercam să spun ceva, dar vocea nu mai mă asculta, era aproape stinsă și nu găseam niciun cuvânt în apărarea mea.
Noroc cu doamna directoare care a venit în grabă la școală. Și în calitatea pe care o avea, aceea de director, a sunat la un telefon, probabil, soțul ei.
– Alo, poliția, sun de la școală, și a dat adresa școlii. Vă rog să ajungeți aici cât puteți de repede! Un grup de părinți deranjează personalul din grădiniță cu problemele dumnealor personale și asta după terminarea programului.
Am văzut cum unul câte altul se retrăgeau încet, încet sau poate se simțeau „cu musca pe căciulă”, mai știi? Prin cartier se auzea că de la casa cutare cineva a dat iama prin găini, și nu era vorba de vulpi. Nu se clintise niciun fulg de la măcar o pasăre. Se mai auzea că și în grădinile din Zăgan trebuia să pună pază că dispăreau ba bostanii, ba ceapa sau usturoiul. Așa că s-au înțeles din ochi să-și mute conferința și gălăgia pe stradă și acolo doar între ei au hotărât să ajungă la tatăl care a generat aceste conflicte.
M-am liniștit puțin după ce au plecat din școală, dar toată noaptea m-am luptat în visul meu cu ceata războinică. În vis voiam să scap mai ales de o bunică mai pătimașă care mă măsura cu ochii ei negri de parcă mă vrăjea și mă amenința cu degetul arătător amenințător:
– Stai tu, stai, o să vezi ce pățești!
A doua zi am ajuns chiar mai devreme la școală, să văd ce s-a întâmplat.
Toate bune și frumoase, așteptam nerăbdătoare ce se spune de ce-a fost, ce zice cartierul, dar era o zi obișnuită ca și când nu a fost nimic cu o seară mai înainte. În așteptarea copiilor am văzut că în clasă a intrat Baromir cu mama și cu tatăl său ca să-mi mulțumească că „vezi Doamne” datorită mie s-au împăcat. Le stătea foarte bine împreună. Mama, cu ochii jucăuși, nu-l pierdea din ochi pe tată, care ca și ea nu avea ochi pentru nimeni altcineva.
Mi-au mulțumit îndelung că le-am deschis mintea să se împace și grădinița a intrat din nou în normalitate și cum se apropia vacanța de vară, am început să fiu invidiată de colegele mele pentru macii roșii pe care-i primeam în fiecare zi de la Ghiocel și Balomir, bucuroși că mi-i oferă și eu amuzându-mă în sinea mea de felul cum mi-i dăruiau.
Intrau ușor în clasă cu o mână la spate și cu un zâmbet larg de Jocker și se uitau fericiți în ochii mei:
– Poftește, doamna, maci din curtea noastră!
Îmi plăcea acest spectacol și mă imaginam cu macii roșii la ureche cu o rochie înflorată cu valone, cu cercei lungi și mărgele roșii ca de-a lor.
Și, nu-i așa că a fost frumoasă sclipirea de vis de o fracțiune de secundă?!
Însă am înțeles că atunci am avut rolul meu în împăcarea unei familii.
