Momente!
DE VORBĂ CU MAMA
M-am trezit în dimineața aceasta cu chef de vorbă și nu
cu oricine. Doar eu cu tine, mamă!
Poate mi-ar fi fost mai ușor să-ți trimit un mesaj, un sms
sau să-ți dau un telefon așa cum fac de obicei, dar eu am rămas
încă de modă veche, mamă, și vreau să stăm de vorbă față-n
față, să-ți văd ochii și luminițele din ei sclipind de bucurie când
ne depănăm amintirile.
Deci, dragă mamă, așază-te comod în fotoliul cel mare,
portocaliu, care este doar al tău! E drept că l-ai primit mai
târziu. E mai comod, dar e modern și tu întotdeauna ai fost în
pas cu noul! Dar, dacă mă întrebi pe mine, să știi că mi-ar fi
plăcut mai mult să stăm pe patul acela strâmt, din bucătăria de
iarnă în care ne înghesuiam toți și tu nu știai cum să ne mai
răsfeți pe fiecare. Uite, doar când mi-am amintit de patul nostru
vechi, am și plecat cu gândul la vremurile acelea!
Eu sunt fetița aceea care ți-am umplut ochii și inima de
bucurie prima dată. Sunt prima ta fiică, mamă! Copilul de-atunci,
care de-abia mă ridicasem în picioare „copăcel” cum spuneai tu
și mă împiedicam de lucrurile din casă ținându-mă de poalele rochiei
tale ca să nu cad. Se întâmpla să mai și cad. Plângeam speriată cu mâinile
ridicate spre tine, dar mă lăsai acolo și am înțeles de ce.
Ca să învăț să mă ridic singură.
Te făceai că mă cerți și că ești supărată pe mine, dar ochii
tăi spuneau altceva. Și copilul simte asta întotdeauna. De fapt,
mamă, ție îți sălta inima în piept de bucurie că sunt puiul tău!
Și m-ai certat de multe ori, însă nu am cum să fac o socoteală
precisă în atâția ani, dar eram atât de mică și de curioasă să
văd, să simt și să învăț. Cum aș fi putut altfel?
Știu și am simțit de mică cât m-ai iubit! Voiai să fiu
prima, cea mai frumoasă, cea mai bună, dar aveam și eu
dorințele mele și îmi plăcea să încerc lucruri noi: să mă urc în
pom, să alerg cu picioarele goale prin iarbă, să mănânc pe
ascuns zahăr, să mă cațăr pe gard ca să văd totul de sus, să dau
cu piatra în cățelul care mă mârâia sau să iau pisica de coadă.
Poate ar fi trebuit să mă lași să mă zgârie pisica, să cad de pe
gard sau chiar să mă muște cățelul, dar tu alergai într-un suflet
la mine de pe unde erai ca să mă liniștești și să vezi cu ochii tăi
ce s-a întâmplat sau să mă dojenești. De ce te temeai atunci nu
înțelegeam, dar am înțeles mai târziu când eram și eu mamă.
Îți amintești de diminețile noastre când mă bucuram că
prima ființă pe care-o vedeam când deschideam ochii erai tu și
începeam jocul nostru: mă întrebai în joacă și un pic speriată de
răspunsul pe care ți-l dau… „Cât mă iubești?”, iar eu cu
mâinile ridicate în sus îți spuneam chiar peltic: „’tâta!”, în
traducere acum „Te iubesc de la pământ până la cer!” Să știi,
mamă, că am păstrat acest joc și când aveam și eu fiica mea.
Dacă vrei să știi acum, cel mai mult mi-au plăcut
primăverile când eram doar noi două, singure în căsuța noastră
mică de peste Dunăre. Totuși îmi amintesc că nu prea râdeai
cât aș fi vrut eu, dar înțelegeam toate grijile, teama fără temei și
nesiguranța să nu mi se întâmple nimic rău. Îmi amintesc că
erai mai mult îngrijorată și cu inima cât un purice și știam că
iubirea ta pentru mine era fără margini, însă grijile nu te lăsau
să dai drumul la bucuriile din inimă …Știi, mamă, că mi-ar fi
plăcut să fii mai puțin îngrijorată și să mă lași mai liberă: să
alerg cât vreau toată ziua cât mă țineau picioarele, să mănânc
cât voiam și să nu îți văd frica în ochi la cea mai mică supărare.
Aș fi vrut chiar să alergi cu mine, să râzi din orice și să te
bucuri odată cu mine. …Și acum, după mult timp, pot să-ți spun
că nu eram supărată nici atunci când meritam câte o mică
pedeapsă pentru că știam că inima ta era plină de iubire pentru
mine, dar grijile nu te lăsau să dai frâu liber inimii să se bucure.
Să știi, mamă, că mi-au plăcut și pălmițele tale luate când nici
nu mă așteptam. Cum aș fi crescut mare ca să ajung
adolescenta de mai târziu?!
…Da, mamă, acum te-am înțeles. Știu că nu aș fi simțit
niciodată atâtea dacă nu erai puțin mai aspră cu mine. Ce m-aș
și făcut dacă nu îmi puneai bariere?
Poate nu aș fi dat examen la liceu și nu aș fi cunoscut altă
lume din afara satului. Poate nici nu aș fi învățat să visez cu
ochii deschiși la gândurile timide sau năvalnice care-mi dădeau
târcoale așa din senin sau să râd și să merg cu picioarele goale
prin ploaie, fără să mă gândesc măcar o clipă că pot să răcesc,
să dansez singură la lumina lunii și să aștept ca să văd pescarii
plecând pe baltă… Să fiu rebelă și în același timp supusă,
puternică și imediat neajutorată, pătimașă sau timidă, să mă
revolt din orice și imediat să-mi pară rău. Să simt că zbor de
fericită sau să fiu tristă din nimic și apoi să râd iar din toată
inima. Să merg de mână cu cel pe care credeam că îmi place și
doar peste câteva zile să mă bucur de alți ochi. Sau să nu-mi
iasă jocul în care îmi ghiceam iubirea, să-mi ascund
sentimentele și să mă prefac că sunt bine și să mă cert cu tine în
gând pentru orice fleac cu care nu erai de acord. …Să plâng
pentru că așa mi-a venit și să nu știu de ce. Să-mi tresalte inima
când trecea pe lângă mine cel căruia încă nu-i arătasem că-l
iubesc. Să urăsc și imediat să iubesc aceleași lucruri și aceeași
idee cu care înainte nu eram de-acord. …Și nu aș fi putut toate
acestea, mamă, dacă tu nu știai cum să mă liniștești și să mă
aduci cu vorbe bune sau cu cuvinte mai aspre înapoi la „boii
mei”.
Ce bine, mamă, că astăzi ne-am făcut timp să vorbim! Pot
să-ți spun, mamă, cu mâna pe inimă că nu am ținut niciodată
supărare pe tine prea mult chiar dacă în gândul meu atunci
ziceam „lasă, că-ți vine și ție roaga la mine”.
Dar acum înțeleg tot ce mi s-a întâmplat atunci și știu că
de cele mai multe ori m-ai sfătuit și m-ai oprit din ce voiam să
fac pentru că tu considerai că nu se cădea. Altfel cum ajungeam
tânăra ajunsă educatoare în sat, iubită și respectată de săteni că
sunt una de-a lor, în care aveau încredere să-și dea copiii la
carte. Sau cum altfel aș fi fost dorită și iubită de băieți, dacă nu
mă îndemnai cu sfaturile tale: să fiu bună, iubitoare,
respectuoasă și înțeleaptă. Cum aș fi ajuns să știu ce vreau și ce
să fac atunci când trebuie și să am cuibul meu alături de cel pe
care-l iubesc sau cum aș fi ajuns mamă așa ca tine. Și fie vorba
între noi, ca mamă sunt leită tu, sunt ca o picătură din tine, mă
supăr și mă port cu fiica mea așa ca tine, mamă!
Draga mea mamă, știi că uneori îmi este greu când mă uit
la tine, dar mai ales când îți privesc mâinile pe furiș. Le văd
atât de muncite și îmbătrânite, dar crede-mă, când te iau de
mână le simt puternice, calde și moi ca o catifea de cea mai
bună calitate, ca atunci când mă luai cu tine peste tot și parcă
simt în ele mirosul acela de plăcinte, pâine caldă pe care ni le
făceai cu atâta dragoste sau blânde când mă mângâiai. …Curios
însă este că acum nu îmi mai amintesc usturimea pălmițelor
care îmi corectau câte o purtare. …Știi, mamă, că de multe ori
îmi vine să mă arunc în brațele tale și să mă culcușesc acolo ca
într-un leagăn și să-ți mai povestesc câte ceva de care îmi este
teamă și nu știu ce să fac, dar mă gândesc că sunt și eu mamă și
nu ar trebui să-mi arăt temerile față de nimeni și dacă în timpul
acesta fiica mea are nevoie ca s-o iau în brațe… unde m-ar
găsi? …Și atunci, mamă, îmi îndrept spatele și îmi iau fața
aceea de bucurie, după care pot să îmi ascund toate neliniștile
și grijile cu care nu vreau să te împovărez și pe tine, mamă, că
știu că le vei lua ca și când ar fi ale tale…
Mai bine, hai să mai stăm la taifas ca altădată și să
vorbim de-ale noastre, doar de bine. Îți amintești, mamă, de-atunci „când…
sau când eram… știi ce am făcut și ce mi-ai spus”.
Dragă mamă, acum am început să îmbătrânim împreună
și uite câți ghiocei am în păr… parcă tu ai mai puțini… acum
ești mai liniștită și ești mai fericită, și ca bunică ești de nota 10,
iar eu sunt ca tine altădată. Parcă ne-am schimbat rolurile. Eu
prinsă în goana vieții, iar tu, mamă, blândă și senină ca un
copil. Tot ce îmi doresc acum este să închid în inima mea,
ferecate, toate fricile și spaimele noastre și să te strâng în brațe
alături de fiica mea și să-ți promit că ne vom avea întotdeauna
una pe cealaltă atât cât vor dura dragostea și veșnicia.
Și… draga mea, îți mulțumesc pentru frumusețea și tăria
ta cu care știai să mă ridici, pentru visurile în care m-ai făcut să
cred, pentru darul pe care mi l-ai dat ca să pot spune în cuvinte
simple ce gândesc și ce simt. Și cel mai mult îți mulțumesc că
m-ai lăsat să greșesc ca apoi să mă ridic mai puternică, să
iubesc oamenii așa cum sunt și îți mulțumesc mult de tot pentru
aripile nevăzute cu care m-ai înzestrat ca să zbor spre visurile
mele și să văd, să povestesc așa cum le-am simțit… Prin ochii
mei!
Cu drag și cu multă căldură, te îmbrățișez cu dragoste eu,
fiica ta cea mare!
