Erau tihna și momentul familiei într-o seară de toamnă blândă.
Copilăria și șotiile ei !
Fată dragă, dacă mă gândesc la vremurile când eram încă o fetișcană simt cum inima o ia la trap de emoție și bate așa de tare că o aud în urechi de parcă zburdă prin copilăria și tinerețea mea. Ca să spun așa, tare frumos mai trăiam înainte…Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase
erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de
dascălii noștri de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță
lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…
Mă gândesc acum câtă bucurie mai aveam pe la jumătatea lunii
august și începutul lunii septembrie. Era timpul când se coceau murele. Pot să spun că mure ca atunci eu nu am mai văzut… erau mari, dulci și aromate. Ca să culegem mure trebuia să plecăm dimineața pe răcoare. Ne îmbrăcam cu pantaloni și bluze cu mâneci lungi pentru că intram prin lăstăriș și ne zgârâiam . Roua care se lăsa dimineața ne răcorea picioarele goale și era atât de plăcut și sănătos încât simțeam că vorbim cu pământul și cu firul ierbii pe care-l călcam. Aveam o companie frumoasă în
drumul nostru, păsărelele ne vorbeau și ele în limba păsărească despre viața lor… trebuia doar să privești și să asculți ce te învățau. Dacă ești atent la tot ce te înconjoară poți să înveți taina lucrurilor nescrise. Florile și ele ne ademeneau cu coloritul, mirosul și unduiala lor în dansul pornit la îndemnul vânticelului de dimineață, dar eu și Geta nu aveam gândul decât la brumatele dulci și colorate. Și tot hârjonindu-ne, mai sărind într-un picior, ajungeam în păduricea de lângă baltă. Și acolo mirare!
Cât vedeai cu ochii o mare de lăstari verzi răsfirați ca un covor pe toată întinderea de sălcii, printre vlăstarii de mure de zici că erau înfrățite ca lianele de la ecuator. Nu mă temeam să intru printre acele liane, mai ales că erau și șerpi prin lăstari, mie nu îmi era frică de ei, erau șerpi de apă sau de casă și nu erau veninoși și mai ales șerpii de casă cărora nu trebuia să le facem rău. Ei erau spiritul casei, cei care o protejau de lucrurile necurate. Știam de la mama că dacă cineva omora șarpele în acea casă se întâmplau tot felul de lucruri rele și ciudate. Sora mea, Geta, se temea de ei și cum auzea un foșnet sau un fâsâit, un trosc de la creangă, fugea speriată unde nimerea. Eu atât așteptam ca să-mi rămână mie cele mai bune locuri, mai spre luminiș unde murele erau mai coapte și mai mari. Mâncam cât de multe puteam, eram lipicioasă și bucuroasă, zeama îmi curgea pe mâini, față, haine. Eram fericită că-mi venea să râd ca proasta de bucurie. Cu coșulețul plin cu mure ieșeam din lianele care aproape mă sufocaseră. Eram încălzită și soarele începuse de-adevăratelea să-și facă treaba, ardea aproape. Zgâriată
toată de zici că ieșisem dintr-un război al armatei pisicești, eram totuși fericită că am învins. Dacă ne vedea cineva atunci n-ar fi crezut că nu veneam de la război. Abia târându-ne picioarele ajungeam acasă aproape pe la prânz. Sătulă și atât de obosită încât nu mă gândeam decât să fac amiaza! Lăsam coșul cu mure și mă trânteam obosită, așa cum eram în primul pat care-mi ieșea în cale. După câteva ore de somn mă trezeam odihnită și gata să mă apuc de alte năzdrăvănii…
De murele adunate avea grijă sora mea, Geta care le așeza în castroane și peste care punea zahar din destul și seara ne delectam toată familia cu un dulce care a meritat toată oboseala, frica, zgârieturile și pârjoleala soarelui…
Erau tihna și momentul familiei într-o seară de toamnă blândă.
Comentează
Trimite
Distribuie
