IEFTIN ȘI TRAINIC, DOAR LA FIERĂRIA LUI LEONEA ȘI

SERGHEI

Ce povestesc acum este de-atunci când mai crescuserăm, eram ceva

mai mărișori, a început să înșiruie repede tanti Maria parcă să scape de

ceva care trebuia spus. Fată dragă, cu toate necazurile și nevoile pe care

le aveam, creșteam ca din apă, sănătoși și chiar fericiți. Ne bucuram că

aveam părinți buni, casa noastră și frați lângă care creșteam. Nu eram

pretențioși și mâncam de multe ori din aceeași farfurie, iar hainele le

purtam unul de la altul după ce-i rămânea o haină mai mică unui frate

sau unei surori. Fratele nostru cel mai mare, Fănel împlinise 12 ani,

Leonea 11, iar fratele nostru mai mic, Michea,10 ani. Eram și noi,

surorile, tot așa de vârste cu diferențe de unu, doi ani între noi, însă

acum nu despre noi vreau să povestesc, ci despre fratele nostru Leonea.

Vremurile despre care vorbesc acum nu erau prea bune. Era foamete

mare și cu atâtea guri de hrănit era tare greu. Locuiam în Tulcea, pe

strada Urzicii, într-un cartier de case în mahalaua din apropierea Carie-

rei de piatră. Tot pe acolo era și maidanul de joacă al copiilor. Era bine

pentru noi, copiii, că una-două, cum terminam treaba pe care o aveam

de făcut pe lângă casă, dădeam o raită și acolo să vedem ce mai este,

dar și pentru părinți fiindcă știau unde să ne caute. Se linișteau repede

când auzeau glasurile noastre cântate: Cine nu e gata, îl iau cu lopata.

Când auzeau vocile noastre părinții se mai linișteau puțin, că dacă era

nevoie de noi la o treabă sau ce mai era prin curte ne găseau repede.

În cartierul de la marginea orașului locuiau oameni buni și tot la fel de

săraci ca noi, cu mulți copii, dar tot pe acolo erau și bogații care aveau

nevoie de argați pentru că aveau mult pământ. Așa ne pomenirăm într-

una din seri că vine la poarta noastră un om străin și-l cheamă pe tata.

Așa cum era în casă, a ieșit repede afară și a întrebat ce dorește de la el

la ora aceea târzie. Și îngrijorat a spus:

– Măi omule, nu cumva băieții mei au făcut ceva prostioare pe la

locul lor de joacă pe unde sunt grădinile? Până acum nu am primit

nicio reclamație de felul acesta de la nimeni, dar mai știi, băieții se mai

iau unii după alții și nu se lasă mai prejos decât ceilalți. Omul străin

a zâmbit la spusele tatei și i-a răspuns: –

– Eu am auzit că ai băieți harnici și de ispravă, nea Gheorghe, de-asta,

am ajuns la poarta dumitale. De băieți ca ei am nevoie!

– Dacă-i așa, intrați! Ușa casei noastre este deschisă întotdeauna

pentru oameni buni. Și bucuros că avea ocazia să se mândrească în fața

omului înstărit cu băieții lui și, dacă mai punea la socoteală că era rost

să mai câștige și niște bani cu care să-și astupe nevoile, era numai bine.

Fericit că avea băieți harnici cum i-a lăudat străinul, i-a chemat în

curte ca să-i vadă. Frații noștri, când au auzit că-i strigă tata, de pe unde

erau la poartă, prin grădină sau la drum la joacă sau pe unde își pier

deau vremea hârjonindu-se sau plănuind o joacă pe echipe pentru mai

târziu, au venit acasă într-un suflet. Trebuie să știi, tu, fată, că atunci,

pe vremea noastră, copiii erau ascultători și nu ieșeau niciodată din

vorba părinților. Tata ne iubea mult și era tare mândru de copiii lui,

dar mai ales de băieți pe care îi considera ajutoarele lui la bătrânețe și

brațele lui când îl lăsau puterile, dar și cei care-i duceau numele mai

departe. Și mândru de băieții lui i-a aliniat pe toți și l-a lăsat pe chiabur

să se uite la fiecare. Acesta, după ce s-a uitat la fiecare și i-a cântărit din

ochi, l-a ales pe fratele nostru Leonea. Nici nu a fost prea greu ca să-l

aleagă pe el, era cel mai voinic dintre toți. Într-un colț din tinda casei,

curioase ne uitam și noi, surorile, ca să vedem ce se întâmplă în curte

și ce vrea omul străin de la tata. Frații noștri stăteau aliniați, cuminți,

drepți și încercau să-și arate mușchii și că sunt destul de buni pentru

ca să înceapă munca. Omul îi măsura din ochi cu privirea de sus până

jos pe fiecare. Dintre toți, Leonea nu s-a intimidat de el și i-a înfruntat

privirea uitându-se hotărât direct în ochii lui. Bogătașului i-a plăcut

dârzenia lui și l-a ales arătându-l tatălui nostru cu degetul:

– Gata, nea Gheorghe, pe flăcăul acesta îl vreau. A bătut palma cu

tata și s-au înțeles cu cât îl plătește și ce trebuie să facă fratele nostru în

schimbul banilor. După ce a fost ales, Leonea era atât de fălos de zici că

era un cocoș și parcă nu-și mai încăpea în pene printre prietenii și frații

lui, pe noi, fetele, nu ne punea la socoteală, asta era muncă de bărbați

și la 11 ani se socotea deja o mână de ajutor pentru familie. Habar nu

avea atunci la ce se înhăma, nu era deloc ușoară munca pe care o făcea

pentru vârsta lui. În fiecare dimineață se trezea odată cu cocoșii, chiar

atunci când somnul era cel mai dulce, își lua bocceluța cu mâncarea și

apa pe care le pregătea mama de cu seară și aștepta la poartă până venea

stăpânul cu căruța și-l lua din fața casei. Ca un ceasornic ajungea la

poarta noastră exact la ora cinci, iar fratele nostru îl aștepta pe banca

din fața curții încă picotind de somnul care-i dădea târcoale. Și înce

pând de-atunci, în fiecare dimineață stăpânul venea cu căruța cu doi

cai frumoși, bine crescuți și îngrijiți. În căruță avea plugul și-l lua pe

Leonea. Seara, venea rupt de oboseală, abia mai avea putere să ciugu

lească ceva din farfurie și adormea așa îmbrăcat cum era. Printre două

dumicături, aproape adormit, ne povestea ce făcea la câmp. De mine

era mai apropiat și-mi povestea tot ce făcea acolo…- Treaba pe care o fac,

spunea el, este să țin coarnele plugului, stă

pânul mi-a arătat ce să fac și cum să leg caii la plug. Apoi, mai șoptit ca

să nu audă părinții noștri: Să știi că este tare hapsân la muncă și nu am

nicio pauză cât muncesc, iar pachetul pe care mi-l dă mama de acasă

îl mănânc în timp ce arăm. Povestea că în primele zile își dădea toată

silința să vadă ce harnic era. Și, după ce a văzut că a învățat ce să facă

și că poate să aibă încredere în el, îl lăsa singur și se ducea să-l ia de la

câmp mai târziu după ce se însera. Și, continua Leonea că atunci când

termina o parcelă îl ducea la alta pentru că era chiabur și avea mult

pământ. Fratele nostru era foarte apropiat de mine și-mi povestea de

multe ori ce pățea de la omul hapsân la care era argat. Așa am aflat de la

el că în ziua când împlinise o lună, de când începuse munca, se făcuse

aproape seara și el nu mai apărea ca de obicei. Leonea se uita lung pe

drum și aproape că își sucise gâtul tot uitându-se după el, poate venea,

dar nici urmă de om la ora aceea. Obosiseră el și caii. Cum era supărat,

a apropiat caii cu plugul lângă căruță, a scos loitra din partea unde era

plugul, a dezlegat caii de la plug și pe loitra pusă ca o scară, a pus plu-

gul și cu toată puterea care îi mai rămăsese a împins plugul în căruță,

a pus căpestrele la cai și a plecat spre casa Stăpânului. Când l-a văzut în

fața curții abia atunci și-a amintit de el. Cred că uitase! În seara aceea

a ajuns acasă parcă mai obosit ca altădată. Nu a mâncat și cum a pus

capul jos a adormit buștean.

Îngrijorată de ce-mi povestise Leonea i-am spus tatei cum mi se

plângea de el în fiecare seară. Tata, care nu era un om rău, când a aflat

cum îl hămălea bogătașul, a plecat supărat la el acasă și i-a spus că băia

tul lui s-a îmbolnăvit și nu mai poate să vină la muncă. Omul a înțeles,

i-a dat tatei bani cu cât s-au înțeles să-l plătească, au bătut palma și i-a

spus:- Nea Gheorghe, să știi că ai un fecior harnic!

A doua zi nimeni nu l-a trezit pe Leonea și a dormit până spre seară,

era obosit, însă după o săptămână și-a revenit și a început să se întâl

nească din nou pe maidanul din mahala cu băieții din cartier. Acolo s-a

înțeles cu un băiat din vecini, de seama lui, Serghei, așa îl chema, ca din

toamnă să învețe o meserie ca să nu mai ajungă argați la stăpân, fiindcă

era și el cu ziua la alți bogați.- Hai să intrăm la o meserie să învățăm pentru noi!

– Bine, a spus Serghei, fierăria este bine plătită! S-au dus pe strada

Mahmudiei și au vorbit cu proprietarul că vor să învețe meseria de

f ierar.- Dar voi nu aveți părinți? Ai cui sunteți? Mâine veniți cu tații voștri

aici ca să batem palma cum să facem ca să știe și ei care sunt pretențIile

mele și să-i cunosc și eu că doar nu sunteți a nimănui, a zis nea Feghea.

Dimineață, împreună cu tații lor, au ajuns la poarta fierarului și au

așteptat la poartă până când au văzut că sunt mișcări prin curte semn

că și ei își începuseră treburile de dimineață. Au strigat la poartă și le-a

deschis chiar nea Feghea care a dat mâna cu părinții și din vorbă-n

vorbă se găsiră și neamuri de mai departe. Le-a spus părinților că îi

învață meserie fără să-i plătească, iar ei să lucreze la tot ce face el ca să

învețe orice, dar să vină cu mâncare de-acasă că el nu se înhamă și la

asta.- Astea sunt regulile mele, dacă vă convine batem palma, dacă nu,

e bine și că ne-am cunoscut. Părinții au fost de-acord cu pretențiile lui.

Bine, a spus nea Feghea, vorba multă, sărăcia omului! Mâine dimineață

mergem la primărie ca să facem actele.

După ce au semnat la primărie actele, chiar de-a doua zi au mers la

fierărie ca ucenici. Au învățat meserie trei ani de zile, nea Feghea era un

om bun și harnic. Nu-l lăsa inima să nu le dea mâncare și nu putea să

ia o înghițitură fără să le dea și lor. În ultimul an de ucenicie ca probă

le-a dat să lucreze fiecare o căruță. Leonea lucra căruța pe care i-a dat-o

meșterul ca și când era a lui. Serghei o lucra pe a lui. Nea Feghea îi

urmărea cum lucrau și le mai dădea câte un sfat sau lucra chiar el ceva

unde se împotmolise unul din ei. Avea grijă întotdeauna să-i sfătuiască!-

S-o lucrați așa ca și când ar fi a voastră.

Când au terminat cei trei ani de ucenicie, au primit un act prin care

se arăta că au fost ucenici la el trei ani. Ce mai! Erau fericiți, că ajun-

seseră fierari și promiteau c-o să fie meseriași buni după cum spunea

meșterul. În ultima zi de ucenicie i-au chemat la masă alături de familia

lui și le-au mulțumit că au fost harnici și atenți la tot ce i-a învățat el…

și bucuros le-a zis:

– Gata, puteți să zburați, este nevoie de fierari în acest oraș și chiar

pe la sate, toată lumea are nevoie de o căruță. I-a luat pe după gât și

au mers în atelierul unde lucrau și a spus: Căruțele pe care le-ați lucrat

sunt ale voastre. Așa cum le-ați făcut, așa o să le aveți. Le-a dat și câte

un rând de scule cu care să înceapă munca.

Erau bucuroși că ajunseseră fierari, atunci nu prea erau meseriași, iar

fierarii erau cei mai căutați.

Chiar de-a doua zi au început să caute un spațiu unde să deschidă

f ierăria. Au mers pe strada Babadag, atunci erau case și tot pe-acolo era

și un obor de vite și mulți producători. Era forfotă mare și se perindau

tot felul de oameni, unii în căutare de chilipiruri, alții și mai ales țăra

nii, își vindeau marfa cu produse din grădinile lor.

Au intrat și ei în atmosfera pieții, mai mult ca să se intereseze de un

loc mai ieftin de închiriat, dar aveau grijă să le vorbească și de ei că sunt

fierari tineri, harnici și dornici de muncă. Au avut mare noroc și asta

chiar într-o zi de luni să găsească spațiu. S-au bucurat că o să aibă vad

bun în acea piață pe unde se perinda atâta lume. Își găsiseră loc chiar

aproape de Târg. Ajutați și de părinți și-au așezat fierăria după modelul

meșterului. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să comande o pan

cartă pe care scria „Ieftin și trainic la fierăria lui Leonea și Serghei”!

Și aici au fost ceva contraziceri: cine să fie trecut primul pe pancartă

și ca să-și susțină punctul de vedere fiecare -și motiva cererea. Leonea

că a fost cel care a avut ideea să se facă fierari, Serghei că a găsit spațiul

unde să deschidă fierăria și din discuție în discuție i-a auzit meșterul și

a stabilit el cine să fie primul pus pe pancartă:-

-Păi se poate, măi băieți, să vă certați chiar de la început? Uite ce zic

eu, arunc banul sus și cine ghicește pajura acela e primul pe pancartă.

Așa a ajuns ca Leonea să fie primul.

Au început prima zi de lucru într-o zi de luni ca să le meargă bine.

La început veneau oamenii să le ascută hârlețe, sape sau să le potco

vească caii. Lucrau împreună și împărțeau banii în două, se înțelegeau

ca frații. Tot așa au făcut și atunci când le-a venit prima căruță. Au

lucrat cot la cot, se înțelegeau și la bani, dar și la muncă. Erau tineri,

puternici și bucuroși că aveau de lucru și ajunseseră să aibă banul lor.

Din banii pe care-i scoteau din munca lor le mai dădeau și părinților

îi ajutau și ei cum puteau. Viața începuse să fie grea, iar familiile lor

aveau destule guri de hrănit. După doi ani de când lucrau la fierăria lor

au crescut impozitele atât de mari că tot ce câștigau trebuia să le dea la

stat „deci ce câștigau pe mere, dădeau pe pere”. Leonea sfătuit de tatăl

său, a închis fierăria și a adus sculele acasă. Ca și el a făcut și tovarășul

cu care lucra. Se aflase prin cartier că lucra acasă și începuse să facă mici

ciubucuri ascuțind unelte și pentru care nu plătea impozite.

Într-o seară, așa pe nepusă masă, s-au pomenit la ei acasă cu un văr

al tatălui său și băiatul lui. Veneau din Letea și s-au oprit să înnopteze

în casa lor. După ce au fost omeneniți cum se cuvenea într-o astfel de

ocazie, au început să vorbească despre vremurile grele pe care le tră

iau, și-au amintit de copilăria lor și printre altele, vărul tatălui i-a făcut

o propunere directă lui Leonea: –

Vino la noi, în Letea, acolo viața este mai ușoară, încă nu au intrat

impozitele atât de mari ca la oraș! Uite, cum facem, a spus el, ca să fie

treaba corectă. Eu îți dau spațiu unde să lucrezi, iar tu îl înveți pe băia

tul meu meserie!

După ce s-a gândit cum e mai bine, tata a hotărât ca Leonea să plece

cu vărul lui, care spunea că acolo erau de toate, lemne câte vrei, iar

pădurea era aproape.

Din vorbă în vorbă a aflat de plecarea lui un vecin și a venit să-l

roage să facă un schimb între ei. Leonea să-i dea căruța și el o bucată

mare de pământ. Cum tatăl lui a zis că este convenabil târgul și, după

ce s-a făcut schimbul, Leonea a plecat la Letea unde din nou a început

să câștige bine. Din banii pe care-i scotea din munca lui, își mai ajuta

și tatăl, pentru că la oraș viața era tare grea și costisitoare. Oamenii

începuseră să caute case pe la țară la prețuri avantajoase și pentru că un

vecin de-al tatălui său se mutase la Vulturul pe lângă Maliuc, familia

lui a pus în vânzare casa și locul lui câștigat în locul căruței și în câteva

zile au cărat bagajele și din banii pe care îi luase pe ce a vândut a luat

o căsuță din sat care se vindea mai ieftin. Din banii care au mai rămas

au cumpărat o barcă și o căruță. Si acolo s-au așezat pentru totdeauna.

Leonea se stabilise în Letea și-i era destul de bine. A locuit acolo cam

trei ani. Ce era mai rău era că atunci când trebuia să cumpere ceva,

altceva decât mâncare, pleca cu barca la Tulcea și trăgea la rame. Chiar

dacă schimba rândul cu Serghei, tot oboseau, chiar și așa tineri. Era

musai să se oprească undeva ca să se odihnească. Așa cum s-a întâmplat

într-una din zilele când mergeau cu treburi la Tulcea. Era toamna și se

însera mai devreme. Nu mai vedeau bine, se lăsase frigul și nevoiți s-au

oprit la capătul satului Partizani, iar la prima casă unde au văzut abia

pâlpâind o lampă au strigat la poartă și din curte au auzit o voce răstită

de femeie puternică și care lumina cu un felinar ca să vadă cine era la

poartă…-

Cine-i acolo?

Oameni buni, au răspuns ei. Mătușa i-a primit în casă și le-a dat să

mănânce. Erau rușinoși, dar, când a ridicat ochii, în casa mătușii erau

patru fete și doi băieți. Lui Leonea i s-au lipit ochii de o singură fată,

mai târziu a aflat că o chema Ileana, a plăcut-o așa dintr-o dată și chiar

s-a îndrăgostit de ea cum a văzut-o.

Toate fetele mătușii erau frumoase, dar ca Ileana niciuna. Era

blondă, înaltă și chiar dolofană, cu niște ochi verzi care te pătrundeau

până-n inimă. Povestește Leonea că parcă nici nu mai știa de el când

o vedea. Se pierdea cu firea și nu își mai amintea nici cum îl cheamă.

Serghei nu era ca el, avea o fată din Letea și era liniștit. Leonea nu se

mai gândea la nimic altceva, în gândurile lui era doar Ileana. Dimi-

neața plecau mai devreme, dar Ileana era în grădină, voia să-l vadă. I-a

spus că atunci când se întorc din nou se opresc pe la ei. Au plecat de la

Tulcea înadins mai târziu ca să înnopteze din nou la mătușă. De la târg

i-a cumpărat un șirag de mărgele și cercei roșii. Și pentru toți, ceilalți

din casă, halva și covrigi. I-au primit bucuroase și a putut să stea puțin

de vorbă cu ea fără să-i vadă nimeni și atunci i-a dat cadoul. Mătușa

nu s-a lăsat până nu l-a descusut de-a fir-a-păr, despre tata, mama, câți

frați și surori are, din ce trăiesc, ce lucrează, iar el răspundea bucuros,

ba chiar mai umfla pe ici, pe colo datele, mai ales despre el. Și de când

a cunoscut-o pe Ileana, parcă gândul nu-i mai stătea la muncă. Și făcea

ce făcea și iar spre Tulcea ca s- o vadă. Erau din ce în ce mai îndrăgostiți

unul de altul. I se părea că este prea departe de ea și i-a spus tatălui că

vrea să se mute în sat cu ei. Tatăl s-a bucurat și i-a spus că era un loc de

casă de vânzare chiar lângă ei. Să-i aducă bani ca să-l cumpere. Așa că

a cumpărat locul de casă viran și cu ajutorul oamenilor la clacă, până

în toamnă, casa era gata. A stat la ai lui până când au terminat-o și

a început să lucreze acolo, așa o putea vizita mai des. S-a ținut de tatăl

lui ca să meargă în pețit la Ileana și, când a văzut că nu se lăsa cu una

cu două, tatăl i-a zis mamei:

-Gata, femeie, cred că i-a venit ceasul de însurătoare! Și într-o

duminică, încă de dimineață, au plecat cu alai mare: mama, tata, fratele

mai mare și el căsătorit în satul Partizani. Leonea nu a mai avut răbdare

până să facă actele și din vorbă bună, a luat-o acasă pe mireasa lui,

urmând ca în toamnă să facă nunta. Dar a fost luat în armată. Atunci

armata se făcea doi ani, mulți pentru el atunci. La un an, când a venit

în permisie, avea deja o fetiță de trei luni, Vasilica și până a terminat

armata a mai avut un băiat, pe Traian. Când a terminat armata, era un

bărbat cu doi copii. Sunt bune și despărțirile astea pentru că era încă

îndrăgostit de Ileana și își iubea copiii tare mult. Nu a trecut mult și

a venit și al treilea Nicolae și peste un timp Florin. Ileana a avut grijă să

facă o fată frumoasă leită ea, dar nici cu băieții nu-i era rușine! Ce mai,

începuseră să umple sătucul lor și cu copiii fraților lui…