Început de noiembrie cu dor și ger

Să fie de la vreme sau că e luna noiembrie ori poate că e toamnă! Și chiar nu știu de unde, de ce, pentru ce mi-am adus aminte de o altă toamnă mai de demult, când după ce făcusem nunta în octombrie, ne pregăteam să sărbătorim împreună prima aniversare a soțului meu.

Eram doi copii și aveam douăzeci și unu și douăzeci și patru de ani. O pereche frumoasă cu toată viața înainte.

Îmi amintesc de parcă este acum!

Cu o zi înainte de sărbătorirea soțului meu, mai precis într-o sâmbătă, m-am hotărât să merg la Tulcea ca să-i cumpăr ceva pentru ziua lui. Aș fi vrut să-l surprind cu ceva deosebit: un ceas, un tort, o carte sau altceva cu care să-l bucur la aniversare. Mama, acasă, urma să pregătească mâncarea (mai pe ascuns) pentru oaspeții pe care-i aveam invitați a doua zi. Ne doream să fie o surpriză!

Era o zi de toamnă încă frumoasă, toamnă târzie, cu temperatura potrivită acelei perioade și frunzele încă atârnate pe crengile copacilor, coloritul și mirosul ei încă mai erau în aer. Oamenii își terminaseră deja pregătirile pentru venirea iernii! Lemnele erau așezate rânduri-rânduri, stivuite într-o magazie specială pentru depozitarea lor, iar cămara de alimente era doldora cu bunătăți. Ne bucuram de ultimele zile frumoase ale toamnei. Începuse postul și ne pregăteam sufletește pentru Crăciun.

Dar ziua aceea era o zi frumoasă de toamnă, ca acum, și se anunța așa pentru toată ziua.

Am plecat din sat cu vaporul, dar când să ajungem aproape de Ceatal, dintr-o dată cerul s-a înnourat de ziceai că se făcuse noapte și în mai puțin de cinci minute s-a dezlănțuit o vijelie că ne lua pe sus și îndată a început să ningă. Ningea ca în toiul iernii, cu fulgi mari care se așezau pe pământ, mai ales că începuse să se răcească și timpul.

Toți cei de pe vapor eram îmbrăcați în haine subțiri și nepregătiți pentru iarnă, mai ales noi, tinerii. În această situație eram și eu, cu capul descoperit, un pardesiu destul de subțirel și încă cu pantofi.

Pe vapor în ziua aceea eram mulți săteni, unii mergeau cu treburi de o zi la oraș ca să cumpere câte ceva pentru casă, alții să ducă copiilor mâncare pentru școală. Deci fiecare pentru altceva!

Până să ajungem în Tulcea, zici că eram la Polul Nord. Iarnă în toată splendoarea ei. Printre cei de pe vapor era și nașa mea de botez, Anghelița, care atunci când a văzut cum e vremea, m-a luat cu ea și pe încă două vecine tinere și nu ne-a lăsat să plecăm singure în oraș prin vijelia care se pornise. Am apucat totuși să intrăm doar într-un magazin de unde am cumpărat ciorapi iar pentru mine am găsit o căciulă mai groasă și cam atât. Ne grăbeam să cumpărăm cele necesare pentru că deja magazinele se închideau. Pe vifornița care se pornise slabe șanse ca să ne anunțăm familiile și totuși trebuia să trimitem vorbă prin cineva, așa că ne-am întors la ponton să vedem dacă circulă vaporul înapoi după-amiază. Nicio șansă, cursele nu mai circulau!

Ne-am strâns toți din sat să ne sfătuim ce să facem. Câțiva bărbați mai puternici au hotărât să plece pe jos. Parcă mă bătea și pe mine gândul, însă nașa nu ne-a lăsat pe noi, fetele, să plecăm cu niciun chip. „Vreți să degerați pe drum?!”

Așa că am rămas cu nașa Anghelița care ne-a dus la o rudă a ei. Chiar dacă fiecare dintre noi,aveam unde să tragem în altă parte, era mai bine să fim în grup ca să să nu ne rătăcim. Ningea atât de tare că nu vedeai nici la un metru în față. Cu greu străbăteam prin nămeți, cu zăpada bătându-ne direct în față și cu vântul care ne lua pe sus, mai ales pe mine care eram atât de subțirică. Pe o așa vreme să fii subțire nu prea era un avantaj!

Cu greu și destul de târziu am ajuns la ruda nașei noastre, o familie foarte primitoare, care ne-au invitat la masă și ne-au pus hainele la uscat pe unde au găsit.

Seara, pentru că nu aveau multe camere, ne-am așezat de-a lungul patului , una lângă alta și ne-am pregătit de somn. Prea mult nici nu am putut să ne vedem pentru că s-a oprit lumina în tot orașul.

Dimineața, când ne-am trezit, încă ningea, iar zăpada astupase ușa casei, așa că gazda a făcut o potecuță ca să poată merge la păsări și să avem și noi pe unde să trecem. Nu știu cum erau oamenii atunci, dar imediat au ieșit la muncă pe străzi la deszăpezire și nimeni nu aștepta ca acum, să vină primăria, militarii sau pompierii.

Gazda a scos făină din magazie, ouă, brânză și noi am început să o ajutăm pe gospodină să pregătească masa. Nu era ușor pentru atâtea guri. Și bineînțeles au început să curgă amintirile cu întâmplări despre iernile de altădată care au luat oamenii tot așa pe nepregătite ca acum.

„De-aia este bine să te îmbraci potrivit cu vremea, când pleci la drum!” a spus gazda.

Bineînțeles se făcea aluzie la noi, tinerele.

Mi-au plăcut acele zile, chiar și mai multe, dacă nu mi-ar fi fost dor de soțul meu. A treia zi, cu greu am străbătut tot orașul spre port prin nămeții mai înalți de cât noi.

Între timp, a stat și ninsoarea, a venit și lumina electrică iar vaporul în ziua aceea circula spre Sulina, că avea vizibilitate.

La ora stabilită am plecat spre casă. Eram atât de nerăbdătoare să ajung acasă încât mi se părea că vaporul stă pe loc. Am ajuns la sat după trei zile, pe 24 noiembrie, și am sărbătorit ziua de naștere a soțului meu cu o zi mai târziu de ziua când împlinea 24 ani.

O zi de naștere fără tort, dar ce însemna tortul pe lângă bucuria noastră că ne-am întâlnit și fericirea care se citea pe fața noastră că suntem împreună!

Și anii au trecut unul după altul cu bune și cu rele, dar noi i-am petrecut alături, mână în mână, cu aceeași bucurie.

Timpul potolește vâlvătaia tinereții, dar își fac loc în inimă sentimente mai profunde: înțelepciunea, speranța și dragostea nemăsurată pentru omul lângă care crești, înflorești și îmbătrânești!