Prietenul de lângă tine!

Prietenul de lângă tine!

Lisa și picnikul!

Cum  se apropia sfârșitul anului școlar ne găsise oboseala pe toți din casă  și tare ne doream o gură de aer curat,  ca să  încheiem cu bine anul școlar. Cred că știți ce înseamnă asta: serbări școlare, situații, repetiții plictisitoare,încurajări pentru cei sperioși de scenă. Pe deasupra , copiilor le punea capac  și căldura de afară și numai spun de păsările care ciripeau prin pomii din curtea grădiniței și-i ademeneau  la joacă . Și ca să n-o mai lungesc era momentul  de  un divertisment .

Și cum timpul nu ne permitea ,ca să tragem o fugă până acasă, la baltă ,am găsit soluția salvatoare ca  să mergem  pe malul Dunării ,la capătul orașului la un pescuit  și un grătar. Nelipsită  de la discuțiile noastre era și Lisa, cățelușa pechinez, pe care a primit-o fiica noastră când a împlinit șase ani . Pot să spun că făcea parte din familie și era normal să participe la toate discuțiile noastre și   mai ales atunci când era vorba să se ia o hotărâre mai importantă ca de data aceasta,organizarea unui picnic. Așezată pe covor cu urechile ciulite se uita când la unul când la altul și cu ochii aproba tot ce discutam între noi. Dimineața devreme pregătiți cu grătarul și cu ce mai trebuia pentru el : fețe de masă,carne și mici, vase în care să pregătim carnea, tacâmuri, o minge pentru Oana și Lisa ,am plecat de acasă cu noaptea în cap. Fiind din Deltă,știam când cade cel mai bine peștele și trebuia să le luăm înainte celorlalți pescari amatori ca să prindem locuri bune de pescuit , asta însemna ca să avem și puțină umbră că la prânz soarele aproape dogorea. Când am ajuns acolo am văzut că ne-o luase mulți înainte , așa că am ocupat și noi locul pe care l-am găsit,  alături de ceilalți pescari , m-am bucurat când am văzut că alături de noi mai era o familie de vârsta noastră și aveau și ei ,ca și noi ,o fetiță și asta însemna că fiica noastră avea cu cine să se joace. Imediat  fiecare ne-am apucat ce avea de făcut.

Lisa mirosea peste tot ca să-și însemneze teritoriul  și ca să fie sigură că nimeni din rasa canină nu se apropia de acel loc . Oana și fetița vecinilor alergau printre sălcii, adunând  floricele  pe care mi le puneau în păr.

Iar  soțul meu întețea focul cu gătejele adunate din păduricea de pe malul Dunării ,iar eu pregăteam bucățile de carne și micii pentru grătar. Pescarii își lăsaseră și ei bagajele sub o salcie și liniștiți urmăreau pluta care-i anunța când peștele se prinsese de undiță.Când a văzut că treaba merge bine cu grătarul soțul meu ,a plecat și el să pescuiască alături de ceilalți  , nu de alta , dar întotdeauna parcă te roade invidia când în fața ta alții prind pește unul după altul ,știa că pescuitul merge atât cât este un vad bun. Lângă el s-a dus și fiica noastră plictisită de joaca cu strânsul floricelelor. Grătarul sfârâia iar mirosul îți lăsa gura apă ,mai ales că între timp veniseră și alte familii care-și începuseră treaba la grătar.În timp ce pregăteam masa pentru pofticioși care abia așteptau să-i chem , mi-am aruncat un ochi spre Lisa care înnebunită de mirosuri ,alerga de colo-acolo se apropia de grătar,dar fără sorți de izbândă. Am văzut-o cum și-a îndreptat atenția spre alt obiectiv ocolind  cu interes salcia unde-și lăsase pescarii bagajele  iar eu  preocupată mai mult cu aranjatul mesei și speriată de țipetele Oanei,  care-mi asurzea urechile,de câte ori prindea un peștișor. Se făcuse amiaza iar căldura Soarelui, te topea, nu alta . Ne-am gândit să ne tragem sub o salcie la umbră și să ne înfruntăm din bunătățile de pe grătar. Am chemat-o și pe Lisa, curios totuși că dormea tolănită pe pătură fără să se mai gândească la carnea friptă pe grătar și m-am liniștit gându-mă că Lisa  obosită de alergătură , mirosit, căldura mare, își făcea amiaza. Arșița i-a tras și pe pescari să se odihnească la umbra sălciilor și să mănânce ceva până se ostoia căldura. Și tocmai când ne simțeam în al nouălea cer și degustam bunătățile  de pe pătură auzim deodată un țipăt aproape disperat dinspre pescari:

-”Cine ne-a mâncat mâncarea”?

Din somnul cel mai profund am văzut-o pe Lisa cum se trăgea târâș-târâș spre noi, scheunând încet„a frică„.

Și l-am auzit pe unul din pescari..

-Doamnă, de ce n-ați avut grijă de cățel”?

-Uite, ne-a mâncat toată mâncarea”..arătându-mi furios pungile goale cu urme de mâncare pe ele. Ce eram să mai spun, am văzut-o pe vinovată cum se uita la mine și îmi cerșea mila.

-Hai,nu vă supărați, am început eu împăciuitoare..s-a întâmplat”.

-”Poftiți la masă cu noi, uitați-vă avem destulă carne și mici la  grătar”.

-”Lasă-mă , doamnă-n pace cu mâncarea și  cățeaua voastră” și-i scăpărau ochii când se uita la ea. Acela a fost momentul , când am hotărât că nu mai e de noi acolo și mai ales de Lisa.Le-am dat drumul la peștișorii prinși  în apă, gândindu-mă poate îi îmbunăm puțin, că iar o să aibă vad pentru pescuit. Cu toată viteza am strâns bagajele cu care venisem ,mai ales atunci când am văzut că  unul din pescari se uita tare chiorâș spre Lisa.

Am pus bagajele în mașină, Oana și-a luat mingea și totuși am hotărât s-o pedepsim pe Lisa, nu de alta, dar să știe și ea că nu-i este permis să facă ce vrea și  ca să le dăm și pescarilor puțină satisfacție.

Soțul a pornit mașina fără să o invite și pe Lisa cum obișnuia:

-”Hai fată la o plimbare”!

Lisa speriată cu urechile lipite și cu ochii mari, aproape scoși din orbite și cu limba scoasă de un cot, alerga după noi gâfâind. Am lăsat-o un timp așa până am ieșit din raza pescarilor și înduioșați de plânsul fetiței noastre, dar și de ea, am oprit mașina și a urcat vinovată și spășită în mașină, lângă fiica noastră.

N-am să uit niciodată privirea galeșă, a Lisei cu care ne mulțumea că am iertat-o  și când a văzut iertarea în ochii noștri, a trecut cât ai bate din palme, la starea bună și liniștită dinainte, dormind pe spate cu picioarele în sus și a început a sforăi. Acest moment atât de comic ne-a încărcat bateriile și am început săptămâna cu bună dispoziție și cu o amintire în bagajul amintirilor de neuitat pentru ”Întotdeauna”.

angela

2 thoughts on “Prietenul de lângă tine!

  1. Mi-am amintit de acest articol azi (berbecul e de vină 😂), îl citisem de pe telefon undeva într-un aeroport ). L-am căutat acum să-l mai citesc iar. Da, pot jura și eu că sunt prietenii noștri buni și devotați. Am avut mulți astfel de prieteni, majoritatea foști maidanezi, deosebt de inteligenți și devotați. Pe lângă câini am avut și o pisică neagră, ea ne-a adoptat pur și simplu, a trăit la noi 19 ani. Cred că iubirea de animale e un dar. Însă și o povară sufletească cînd le vezi suferind sau trec granița lumii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.