ILGANII DE SUS,
LOC DE POVESTE AL COPILĂRIEI MELE

Iubesc satul în care m-am născut, Ilganii de Sus, pentru că acolo am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, când zăpada ajungea la coroana salciei, Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume. Înghețarea Dunării era un fenomen spectaculos întâlnit iarna. Era frig, zăpada gheață, și eu trăiam fericită în căsuța noastră mică și primitoare, înconjurată cu dragoste și căldură de mama și de mătușile mele care mă ocroteau cu bucuria și dragostea lor nemăsurată…
Și mi-a plăcut satul în toate anotimpurile…
Îmi amintesc diminețile de iarnă când tot ce vedeam și simțeam îmi tăia răsuflarea: puritatea, curățenia, bucuria, peisajul alb și cerul senin cu nori albi, gata să-și trimită fulgii în dansul lor jucăuș spre noi, copiii… și în bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri: plimbări cu săniuța, pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oameni de zăpadă… și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergea pentru oamenii de zăpadă, și colindele, Plugușorul, Vecera, Bună Dimineața, darurile primite…
Dar primăverile… Morena, vântul care bătea dinspre mare și aducea moină, ploi și… aducea primăvara.
Îmi plăcea satul în toate anotimpurile, dar primăvara era parcă cea mai frumoasă! Mă fascina cu diminețile senine și blânde, când soarele abia ne mângâia cu căldura lui ca o adiere de catifea, cu explozia de culori, de sunete, de șoapte și de cântecul zecilor de păsări… și zilele ei frumoase când adulmecam cu nările aerul ei curat cu miros reavăn de pământ, iarbă proaspătă, primii muguri de flori, cu cerul senin ca cel al ochilor bunicilor mei, cu veselia și zburdălnicia noastră, a păsărilor, a animalelor. Îmi amintesc bucuria părinților de a începe muncile de primăvară și ploaia binecuvântată pentru rodul pământului.
Veneau apoi verele… Cu vacantele ei lungi, cu joaca de dimineața până seara, cu picioarele goale pe islazul de la mar-ginea satului, cu scăldatul în Dunăre fără voia părinților, cu furatul fructelor, pepenilor de la fiecare casă, cu hârjoneala noastră între ceata de La Vale şi ceata de La Deal pentru apăra-rea locului de joacă.
Nu cred că pot descrie suficient în cuvinte cât de frumoase erau la noi toamnele lungi cu miros de gutui, de fân proaspăt cosit, de must cu gust dulce și înțepător, de dor de școală și de dascălii noștri, de reîntâlnirea noastră cu colegii după o vacanță lungă, cu forțe proaspete și noi gânduri de făcut ghidușii…
Am crezut întotdeauna că Dumnezeu și-a trimis o ceată de îngeri în satul nostru ca să ne protejeze.
Până la zece ani, am crescut și am trăit în satul Ilganii de Sus cu prietenii mei cu care mergeam la școală și cu care mă jucam în păduricea din spatele caselor. Satele erau împărțite pe atunci în mahalale. Mahalale satului se numeau după cum curgea Dunărea, La Vale și La Deal. Ne jucam și cu copiii din ceata de La Deal și cu cei din ceata de La Vale, fără nici o supărare… și eram destui copii, Paulina, Michea, Colea, Vasilică, Trifan, Ileana, Aurica, Ioana, Pintilie, Bebe, Dochița, Nicolaie, Marcela, Tina, Maria, Colea, Petruța, Filea, Tony, Lenuța și mulți alții.
Aveam vecini buni, iar vecinele erau ca și mamele noastre, ne ocroteau și aveau grijă de noi. Îmi amintesc cu drag și dor de dragele mele „mame de suflet”…Tușele Ioana, Doca… și le enumăr pe toate: Ștefana, Dochița, Florica, Margareta, Domnica.
Satele noastre sunt așezate pe malul Dunării, pe brațul Sulina, și aici locuiesc haholi și români de o parte și de alta a Dunării. Pe partea dreaptă, în Partizani, locuiesc românii, iar pe partea stânga a Dunării, în Ilganii de Sus, haholii.
Tata fiind hahol, ne-am așezat la început casa în Ilganii de Sus. Cu timpul nu s-a mai ținut cont de aceasta și prin căsătoriile dintre haholi și români satul a devenit o mare familie.
Ne cunoșteam toți și ne ajutam unii pe alții cum puteam.
Noi, copiii, cunoșteam satele ca pe degete. Știam locurile unde găseam ouă, ciuperci, cine avea pepenii cei mai gustoși din sat, cine lipsea de-acasă. Chiar și sărbătorile religioase le prăznuiam de două ori, pe „stil vechi” și pe „stil nou”, o dată cu haholii și o dată cu românii. Noi, copiii, aveam cel mai mult de câștigat și ne bucuram că primeam daruri de două ori atunci când mergeam cu Vecera, Bună Dimineața, Colindul la casele prietenilor noștri haholi și români.
Fiecare nouă familie își construia casa acolo unde găsea teren, dar mai ales își căuta loc lângă prieteni, părinți, frați. Toate casele erau construite cam la fel. Uneori gospodarii și le construiau singuri atunci când erau mai înstăriți, dar cel mai adesea și le construiau prin clacă, la care lua parte tot satul.
Și noi, copiii, eram de ajutor. Căram apa cu găleata de la Dunăre, aduceam boțurile la cei care le aruncau pe schelă. Ne așezam unul după altul și dădeam din mână-n mână boțurile din lut sau chirpici făcuți din pământ, paie și apă. Cu cât eram mai mulți, cu atât treaba mergea mai bine. Femeile erau cele care pregăteau mâncarea.
După ce se termina de pus ceamurul, ne împroșcam cu noroi în glumă, motiv să facem o baie cu toții în Dunăre. Ne bălăceam și părinți și copii până ne curățam tot noroiul de pe noi. Mergeam apoi la masă unde gospodinele pregăteau mâncăruri gustoase și sănătoase, îndestul să ajungă tuturor, harnicilor muncitori mari și mici.
Se servea și un pahar cu vin pentru casa nouă și familia tânără care se muta în ea.
Și așa, după câteva clăci, când te uitai, casa era gata. O lăsau o lună să se usuce, se puneau apoi podul, ușile, geamurile, o lipeau și îi făceau acoperișul din stuf care se găsea din belșug în bălțile noastre. Gardul cu care se făcea delimitarea curții și a grădinii tot din stuf se făcea. Astfel, toamna te puteai muta în casă nouă.
Casele semănau unele cu altele. Geamurile și ușile erau vopsite cu vopsea albastră, iar pereții erau văruiți cu var alb în care se punea sineală. Parcă împrumutau culoarea apei și a cerului din cea mai frumoasă zi de primăvară.
În sat aveam un singur magazin care se găsea în casa unei vecine a bunicii, tușa Mița, și de unde făceau cumpărăturile locuitorii din amândouă satele. Eu eram tare bucuroasă pentru că magazinul era lângă casa bunicii și vânzător era nașul de cununie al mamei, Manole Ion. De câte ori voiam un dulce, mergeam la magazin și-i ceream, fără rușine, dulciurile care-mi plăceau cel mai mult. Nașul, însă, mă trecea în caietul cu datornici și tot pe mama cădea greul, plătea când avea bani.
Tot în vatra satului Partizani era și o bisericuță, unde se adunau duminica toți gospodarii, indiferent de etnie. Atunci, oamenii erau credincioși și era o rușine ca duminica să nu vii la biserică.
După slujbă, mai stăteau la poartă de vorbă de una, de alta, sau erau invitați la o masă caldă la un vecin, la o rudă, căci oamenii din satul meu erau primitori și darnici. După ce se odihneau, la lăsarea serii mergeau la horă… parcă-i văd și acum pe oamenii din sat, gătiți în cele mai frumoase haine de sărbătoare pe care le aveau.
Fetele erau împodobite ca o grădină cu flori, frumoase ca niște cadre!, îmbrăcate cu haine făcute de mâna lor, cusute și țesute pe pânză de in. Sclipeau în soare de frumoase, vesele și luminoase ce erau!
Băieții și ei, puternici și sănătoși, aprinși la față de arșița și vânturile care băteau la schimbarea de anotimpuri, în zilele de muncă când mergeau pe baltă, la câmp, la cosit, în vie…
Și parcă-i văd și pe bătrânii și bătrânele satului cum se uitau cu drag la hora în care se prindeau copiii, părinții, fetele și băieții. Își încântau ochii cu frumusețea și prospețimea lor. Din când în când, câte o lacrimă de bucurie și de aducere aminte îi copleșea în iureșul amintirilor trecute în care ei erau tinerii de-acum.
Și noi, copiii, printre ei, în mijlocul horei, ne alergam, ne prindeam și noi în horă lângă cei dragi… nu am cuvinte să descriu bucuria și siguranța pe care o aveam între ei!
La mare cinste erau și cele două școli cu învățători și profe-sori devotați copiilor, una în Partizani, alta în Ilganii de Sus. Până în clasele I-IV, fiecare copil se ducea la școală în satul în care locuia. Începând cu clasa a V-a, toți copiii învățau în școala din Partizani.
Exista și un punct medical. Acesta se afla în casa bunicii mele, care era considerată moașa satului.
O dată pe săptămână venea de la Nufărul moașa Florica împreună cu asistentul medical, Chiriac Răducanu, care mai dădeau consultații, controlau copiii și apoi lăsau în mâinile sigure ale bunicii durerile și nevoile satului până în următoarea săptămână. Eu eram, bineînțeles, principala asistentă a bunicii.
Cimitirul era unul singur, în satul Partizani. Era un cimitir pentru amândouă satele, haholi și români, căci așa cum în viață au trăit în armonie, tot așa, și în moarte, erau plânși și duși spre locurile veșnice de tot satul.
Oamenii pe atunci nu aveau multă carte, traiul lor era firesc, după cum trecea viața.
Multe lucruri le știau din firea lucrurilor. Știau când o să plouă după nori, cum va fi iarna după splina porcului. Cunoșteau și alte lucruri după semnele pe care le citeau în apă, în stele, după cele aflate de la bătrâni… se mai sfătuiau despre alte lucruri cu învățătorii și preotul satului.
Altădată, când doreau să afle câte ceva despre viitor, mergeau să-și citească în cărți și să-și dea în bobi la femei care știau acest meșteșug, ghicitul.
În satele noastre viața era și este frumoasă și ușoară. Sunt bălți, canale, lacuri, ghioluri pline cu pește. O să numesc câteva, din ce îmi amintesc: Canalul Arhipenco, Pisceani, Șontea, Canalul S18, Lacul Nisipos căruia i se spunea Ghiolul Beli, Lacul Meşterel, Nebunul, Martinca, Tătarul, Tatarciuc… Numele li se dădea după cei care locuiau acolo sau după colibele unde pescuiau.
Nu aveam străzi, dar aveam alte repere de delimitare a satului. La crucea lui tanti Hanca, La crucea lui tanti Geta, erau locuri unde și-au pierdut viața persoane dragi satului, apoi Ceatal era un loc de pază la despărțirea Dunării în cele două brațe, Sulina și Sfântul Gheorghe. Tot aici, în Ilgani, în spatele satului exista o așezare veche, Păpădia. Acum nu mai locuiesc oameni acolo, dar în copilăria mea am avut amintiri plăcute acolo.
Plantele de bază în satul nostru sunt stuful și papura care se găsesc din abundență în bălțile din jur. Din stuf oamenii își făceau acoperișuri la case, garduri, împrejmuiri, iar din papură se făceau diferite împletituri, coșuri, panere. Se mai fac și astăzi. Împletitul papurii era și acesta un mod de a-și câștiga existența al oamenilor de acolo…
În ghioluri se găsesc nuferii albi, nuferii galbeni, ciulinii, țipirigul, pe marginea islazurilor se găsește și măturică din care se făceau măturile de curte.
Animalele sălbatice despre care am auzit că trăiesc în sat sunt vulpea, porcul mistreț, bizamul, nurca, nutria, pisica sălbatică, șacalul, dihorul, căprioara, câinele enot, bursucul, iepurele, și în iernile mai grele, ieșeau și lupii.
În Dunăre, prin bălți, prin ghioluri și canale se găsesc destule soiuri de pește: somn, șalău, știucă, biban, caras, caracudă, plătică, roșioară, obleț, crap, avat, lin, scrumbie. Pescuitul era una dintre ocupațiile principale ale bărbaților din satele noastre. De pește se ocupau pescarii, care după ce pescuiau câteva zile duceau peștele la cherhanale. Aveau întotdeauna grijă să ne bucure și pe noi, copiii, care îi așteptam pe malul Dunării când plecau spre cherhana. Ei, cu dare de mână, ne aruncau pe mal pește din toate soiurile, iar noi îl strângeam în traiste să-l ducem fiecare acasă. Când ajungeam acasă, așa proaspăt cum era, că se zbătea în mână, mama îl curăța și ne făcea cel mai gustos și mai proaspăt borș de pește. Neapărat lângă el făcea o mămăliguță și un castron de mujdei de usturoi, atunci scos din grădină.
Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ reavăn și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Oriunde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună…
Toate amintirile pe care le voi povesti de aici vin, din locul care m-a fermecat și legănat în vraja poveștilor spuse de bunica, mama și mătușile mele…
O să vi le povestesc și vouă, așa cum le-am simțit eu!
Cu drag… din copilăria mea!