Poveștile de-atunci și Condeiul fermecat

Ce pot să vă spun despre mine?
Că toată viața mea s-a învârtit în jurul copiilor, plămădindu-le sufletul și învățându-i primele deprinderi și noțiuni de viață, că după o viață între copii a venit și perioada de odihnă, cum s-ar spune pensionarea. Să nu vă speriați, că și pensionarea are bucuriile ei. Și așa cum se obișnuiește la o petrecere de pensionare – flori, urări, daruri, dans, cuvinte frumoase, adrenalină la maxim, după trecerea lunilor de vacanță a început să-mi fie dor de copii și de munca mea. Pentru asta m-am luptat mult cu mine , ca să nu încep din nou, ca pensionară ,maratonul grădinițelor din oraș. Știți ce
înseamnă asta…alte colective, alt loc, alți copii, părinți și alt personal, asta mă speria cel mai mult.
Și am început să scriu ca într-o joacă, după ce colegele mi-au dăruit la pensionarea mea un jurnal în care să-mi scriu amintirile.
L-am lăsat uitat în bibliotecă cam mult, dar într-o zi, l-am căutat și l-am răsfoit .Pe prima pagină a
albumului erau doar două, trei însemnări:
-Vă dorim să aveți clipe frumoase și fericite, presărate cu sănătate și bucurii, iar între aceste coperți să vă
transpuneți toate gândurile, amintirile, bucuriile, neliniștile, tristețile ,speranțele…
Cu mult drag !
Colectivul de educatoare al Liceul Teoretic Ion Creangă.
-Am încheiat un capitol minunat din viața mea! Activitatea de educatoare. 21 iunie 2014.
-Începe o altă perioadă, vreau să fie la fel de frumoasă. 22 iunie 2014.
Trecuse ceva timp în care nu scrisesem nici un rând în album, timp în care mă gândeam ce să fac cu viața mea, spre ce să mă îndrept, mă simțeam fără identitate. Și atunci m-am gândit la generațiile mele, la care am asistat cu drag, în momente din viața lor.
Atunci am scos dintre cărțile îngălbenite, condeiul fermecat și am început să dau viață amintirilor din copilăria mea, care îmi legăna sufletul atunci și acum în haina colorată, veselă și catifelată, acum mai obosit de gânduri si întâmplări de tot felul.
Și când m-am hotărât ce să scriu, am făcut o alta însemnare în album…Titlul cărții: „O altfel de copilărie, dar este a mea”. 15 septembrie 2015.
Și cu ochii minții, m-am oprit în satul meu de peste Dunăre, Ilganii de Sus . Într-o casă micuță, curată, cu o grădiniță cu flori, unde trăiește mama și din imaginația mea, am dat
drumul amintirilor minunate pe jurnalul care aștepta nerăbdător să dau frâu întâmplărilor.
Și am început să înșir amintiri despre: Locul unde am crescut, despre bunicii mei și poveștile fermecate cu care îmi legănau copilăria, jocurile noastre de pe islazul satului, colegii de școală, învățătorii care ne îndrumau, puritatea oamenilor și mulțumirea lor cu lucruri mici, firești, dar însemnate.
Poate nu am reușit să cuprind tot, dar pentru ce este un mâine?
Ce știu este că a fost frumos să mă întorc la copilărie, să retrăiesc din nou momentele simple de- atunci. Și am înțeles că toate copilăriile sunt la fel! Diferit este doar locul, momentul, prietenii de joacă, și „tu”, copilul de atunci și de acum.
Și din ziua aceea am început să scriu. Culmea este că mâna îmi mergea mai repede ca la un maraton, iar cuvintele veneau ca pe bandă și potrivite la locul lor. Și când s-a activat cufărul cu amintiri am pornit poveștile. Prima lansare a cărții mi-a plăcut atât de mult, că m-am apucat de treabă imediat pentru a doua carte. Acum când mă gândesc, scrisul îmi dă bucurii nenumărate, ca să spun, este ca un
microb bun. Acum îi înțeleg pe fotbaliști, pescari, alpiniști, pictori, agricultori, și în viața mea le-am
încercat pe toate, dar cel mai bine mi se potrivește acesta. Și cum a trecut ceva de la cele două lansări ale cărților pe care le-am scris : „O altfel de copilărie, dar este a mea” și „Prin ochii mei”, mă pregătesc pentru alta, „Șlefuitorul de perle”. Și cum scriu câte ceva, ușor-ușor îmi trece dorul de copii și clasă, pentru că-i găsesc printre rândurile scrise.
Doamne ajută să mă țină mult, că mai am multe de spus!
Ce ziceți, nu-i așa că-i bună și pensionarea?