CLACA
CUM NE PETRECEAM TIMPUL ÎN NOPȚILE LUNGI DE IARNĂ
După ce terminau cu treburile adunatului recoltei și pregătirea cămării pentru iarnă, toamna rece punea stăpânire pe satul de pe malul Dunării. La scurt timp, venea iarna cu zilele și nopțile ei înghețate.
În satul nostru, nopțile lungi de iarnă erau schimbate în momente de bucurie, muncă și veselie atunci când se întâlneau într-o casă dinainte stabilită, femei, fete, bărbați, flăcăi harnici, cu spor de muncă și voie bună… la clacă, cum se spunea!
La acea vreme nu aveam lumină electrică. Nopțile le petreceam la lumina lămpii cu gaz. Nici nu se punea problema de televizor, doar cei mai înstăriți, printre care și bunicul, aveau un apărat de radio alimentat cu baterie sau legat la curentul produs de Lampa lui Aladin. Așa puteau să afle știrile, despre ce se întâmpla în țară, vremea și cotele apelor… și mai era un bun prilej al oamenilor de a se întâlni în serile lungi de iarnă pe la câte o casă.
Pe lângă ascultatul știrilor și ajutorul dat gazdelor la muncă, se spuneau povești de dragoste de demult sau se povesteau întâmplări paranormale care se petreceau după doisprezece noaptea dacă mergeai într-un loc anume. Se mai povesteau amintiri din viața fiecăruia sau se aranjau de către bătrâne o căsătorie între o fată bogată și un băiat vrednic din sat. Întotdeauna această întâlnire se termina cu o masă cu bucate din cele mai alese: plăcintă cu brânză, cu varză, cu cartofi, cu dovleac copt, gutui și călăghii coapte, rupte în bucăți de gospodina casei și peste care, apoi, se presăra zahăr și deasupra stropit din abundență cu vin.
Casele la care se ținea claca sau robota se schimbau pe rând. Nu era ușor. Trebuia să pregătești mâncare pentru toți, casa trebuia să fie lună de curățenie, mai ales când îți intrau în ea atâția ochi iscoditori de femei. Lămpile și felinarele cu care se luminau camerele și curtea trebuiau să strălucească și mâncarea pregătită pentru acest eveniment trebuia să fie multă, gustoasă și sățioasă. În casa bunicii, cu atâtea fete de măritat, se organiza mai tot timpul o seară de clacă.
De organizarea clăcii se ocupau bunica, mama și mătușile care pregăteau cele trebuincioase clăcii pentru țesutul la război, torsul, depănatul și scărmănatul lânii, tricotatul, cusutul pe pânză de in, brodatul. După ce stabileau seara de clacă, mătușile își anunțau prietenele care, la rândul lor, anunțau flăcăii cu care voiau să se întâlnească. Bunicul își anunța fratele, prietenii cu care se împăca mai bine la o vorbă și la o țigară făcută la lumina lămpii atunci pe loc din foi și tutun cultivat în propria grădină. Bunica își invita o vecină, două, pricepute la țesut. Eu eram fericită pentru că întotdeauna veneau și cu cei mai mici, cu care mă puteam juca. Dar cel mai mult, îmi plăcea să stau printre prietenele mătușilor de la care aflam povești de dragoste, cu cine sunt în vorbă, și de multe ori mă câștigam cu ceva din asta, ba cu o fundă frumoasă sau cu o batistă brodată dăruită de o tânără îndrăgostită. Invitații veneau îmbrăcați în haine de sărbătoare, bucuroși că sunt primiți într-o casă așa de văzută în sat.
Nu se ținea cont de situația materială a oamenilor, se întâlneau la aceeași șezătoare și săracii și cei mai înstăriți, doar să fie harnici și veseli. Fetele și femeile aduceau cu ele de acasă fusul, acul, andrelele cu care puteau să lucreze mai bine. Atmosfera era tare veselă: se cânta, se spuneau povești, glume, ghicitori. În tindă, unde erau tinerii, era zarvă mai mare. Se glumea și se râdea mult. De lucrat, mai puțin. Flăcăii „furau” fusul fetelor pe care le plăceau și fugeau afară, iar fata „era nevoită” să meargă după el să-și recupereze fusul! Și acolo, se făceau vorbe, promisiuni, schimbul unei batiste parfumate, dăruirea unei flori sau un sărut pe furiș la lumina lunii. Cu tinerii trebuia să stea întotdeauna o femeie mai coaptă care să-i urmărească, ca nu cumva să se întâmple ceva necuviincios, că s-ar face de râs în tot satul familia care a găzduit claca.
Bărbații care veneau la invitația bunicului vorbeau, ca și acum, de politică, de grâu, de prețuri. „Puneau țara la cale”, cum se spune, mai ales după un pahar de vin cinstit cu dărnicie de gazda ospitalieră, dar nu înainte de a gusta ea prima. Și ca să-i îndemne să bea tot din pahar, spunea: „Și, paharul cum l-a făcut sticlarul!” și toți cei serviți trebuiau să bea până la fund primul pahar.
În camera unde erau femeile tronau războiul de țesut, suveici, ață, cârpă, lâna, ace și andrele. Bunica țesea pânză pentru rochii, ștergare cu tot felul de modele, preșuri din cârpe și din lână, colorate, folosite pentru pus pe perete și în loc de covoare pe jos. Torcea lâna, o depăna pentru împletituri. Avea însă mare nevoie de ajutor ca să pregătească zestre pentru atâtea fete, mai ales că voiau să găsească gineri mai înstăriți. În timp ce torceau lâna cu fusul, și vorbele, poveștile, glumele se țeseau în jurul caierului de lână. Își depănau viața lor, povești aflate de la bătrâni sau se făceau glume de câte o fată mai leneșă ori un bărbat mai lăudăros. Așa aflau tot ce se întâmpla în sat. Și așa se înșirau poveștile, care mai de care mai fantastice.
Femeile din casa unde se ținea claca pregăteau ceva de „pus în gură”. Pe vatra cuptorului se rumeneau plăcintele cu brânză, dovleac, varză – vărzările, călăghiile – lipiile, peste care se turna vinul rece și zahărul, pampuștele cu usturoi și niște cartofi copți pe jar. La clacă eram întotdeauna nelipsită, și cum începeau poveștile, eu eram ochi și urechi. Și se povestea că, din când în când, Duhul Apei își cere tributul, adică un suflet. Trebuia să te ferești să ieși din casă noaptea când Dunărea vuia. Atunci era zbuciumată și se răzbuna pe cine-i ieșea în cale. Peste câteva zile se auzea că în cutare sat s-a înecat un om…
Se mai povestea că, la o casă părăsită, noaptea ieșea o mireasă care nu și-a găsit liniștea. S-a înecat cu mirele și alți nuntași când treceau Dunărea spre cununie. Nici bunica nu a prins această întâmplare. A aflat-o și ea de la alți bătrâni, dar mireasa putea fi văzută în mai multe locuri din sat. Mai târziu s-a făcut o slujbă de pomenire pentru liniștea sufletului ei. Pentru aceasta a trebuit să se facă colaci, colivă, alimente adunate de la tot satul. Slujba s-a făcut la locul casei părăsite, acolo unde era văzută cel mai des.
Am mai aflat că erau și stihii care luau pe câte un om și-l plimbau prin baltă. Ascultam aceste povești cu sufletul la gură! Și le-am auzit de mult ori, de fiecare dată povestite altfel, dar întotdeauna mă fascinau și mă purtau în vraja lor.
Gazda trebuia să aibă grijă ca lucrul și masa să se termine întotdeauna mai devreme de doisprezece noaptea ca nu cumva femeile să se întâlnească cu duhurile necurate care, după spusele bătrânelor, hăituiau prin sat.
În alte seri de iarnă se mergea la fiecare casă unde femeile erau harnice, primitoare și ospitaliere. Eu, bineînțeles, eram nelipsită de la astfel de evenimente, alături de bunica, mama și mătușile mele.
Cu nostalgie pentru vremuri trecute… dar atât de frumoase!