AMINTIRI DRAGI DESPRE

BUNICA IOANA

Mă bucur mult că mi-am propus să caut prin amintirile mele vechi și dragi din copilărie în care am trăit momente, le-am observat, am învățat alături de oameni pe care i-am prețuit, și întotdeauna am să încep cu bunica din partea mamei, care m-a fascinat.

Pe bunica mea o chema Ioana și de când am început să înțeleg, toată lumea din sat, începând cu copiii, îi spunea „Baba Ioana”. Eu nu o vedeam pe bunica bătrână. Pentru mine era cea mai bună și mai frumoasă bunică, dar mai târziu mi-am dat seama că era „Baba” adică moașa satului, cea care ajuta tinerele să aducă pe lume copiii.

În satul nostru nu erau persoane specializate și, pe atunci, se obișnuia ca la nașterea unui copil să se folosească de ajutorul unei femei care să asiste și să ajute la naștere. Așa se face că bunica a moșit o mare parte dintre femeile satului și a adus pe lume mulți copii, printre care mă număr și eu, surorile mele, verișorii și prietenii mei.

După ce venea pe lume un copil, peste exact trei zile se făcea o petrecere în sănătatea copilului, unde „Baba” primea din partea lăuzei un colac, un prosop și un săpun în semn de respect. La această întâlnire, participau doar persoanele importante: „Baba”, bunicile și nașa copilului, cumnatele lăuzei, vecinele și copiii acestora, care urmăreau cu atenție tot ce se întâmpla.

Eu eram nelipsită de la toate evenimentele unde bunica era în centrul atenției. Ea ajuta la aducerea copiilor pe lume și tot ea îi trata cu leacurile numai de ea știute… şi bunica avea leac… Mi-a spus că, atunci când era mică, a omorât un „chior” ca să aibă leac. Mai târziu, îi vindeca pe copii prin descântece.

De junghi, lua un ou proaspăt de la găină, îl descânta și îl trecea pe corpul copilului. Acolo unde era junghiul, oul se spărgea și ca prin farmec copilul nu mai plângea. Pentru năjit, adică otita în zilele noastre, bunica mea cu un simplu busuioc și apă caldă alunga durerea cu vorbele pe care le zicea în gând sau chiar șoptit.

Bunica avea leacul și pentru „strâns”, și anume colicele.

Apoi mai era deochiul. Bunica făcea descântecul acesta nu numai la copii ci și la fete, la băieți, femei și bărbați. Dacă persoana era deocheată, bunica lua un castron în care punea apă neîncepută, busuioc legat cu ață roșie, 9 fire de chibrit sau 9 cărbuni din plită, încinși, își făcea cruce și arunca pe rând chibriturile sau cărbunii în apă, sufla de trei ori deasupra bolnavului și zicea descântecul: „Fugi deochi dintre ochi, din zgârcele nasului,… să rămână… cutare”, iar aici zicea numele persoanei pe care o descânta – „curat și luminat ca de Dumnezeu lăsat!”. Îi făcea cruce, îi spunea să-și mute locul și apoi bunica căsca mult. Acesta era semnul că cel descântat fusese deocheat. Apoi, apa cu cărbunii era aruncată lângă un câine care dacă se scutura, era semn că deochiul a fost alungat… și întotdeauna bunica își încheia descântecul cu o glumă: „Ție leacul, iar babii colacul!”.

Toate descântecele bunicii le-am învățat. Bunica, numai în prezența mea, le zicea cu voce mai tare, să le învăț și eu… și nu știu cum se face că am moștenit puterea ei de vindecare… doar am fost asistenta ei personală, nu-i așa?!