PESTE SĂTUCUL LINIȘTIT A VENIT UN ZVON
Despre ce vă povestesc acum se întâmpla în februarie 1961, eclipsă totală de Soare. Eu aveam atunci șapte ani și eram în clasa I.
Locuiam împreună cu părinții mei în satul Ilganii de Sus, de pe malul Dunării. Și că un trăsnet, peste sătucul nostru liniștit a venit un zvon. Nu știu de unde, de la cine și cum, dar a venit și a dat peste cap toată suflarea satului.
Cică vine sfârșitul lumii. Soarele nu o să mai răsară în nicio dimineață, o să fie întuneric total, nu o să mai crească plantele, animalele și păsările vor muri, și, pe zi ce trecea, zvonurile erau altele. Cică marea va veni peste noi și satul se va scufunda cu oameni, animale, păsări în fundul Pământului. Peste tot cât vezi cu ochii nu va fi decât apă. Nici bătrânii nu mai prinseseră așa ceva. Au auzit și ei de la bătrânii lor că s-a întâmplat așa demult, dar nu a mai rămas nimic din sat după aceea.
Circulau din gură-n gură tot felul de povești, care mai de care mai fantastică și înfricoșătoare. Și noi, copiii, la școală aveam alte povești. Cică o să vie în sat monștri cu trei capete care o să verse foc din gură și o să ardă tot. Doamna învățătoare încerca să ne aducă la liman spunându-ne că da, o să fie o eclipsă de Soare, că o să se întunece și nu o să vedem Soarele o oră, dar spusele doamnei învățătoare erau floare la ureche pentru noi, față de poveștile fantastice plăsmuite de gura satului.
Evenimentul se apropia, și pe zi ce trecea, spaima ne cu-prindea pe toți.
Cu o săptămâna înaintea eclipsei oamenii din sat se vizitau mai des. Cei care erau certați se împăcau, își cereau iertare unii de la ceilalți. În fiecare seară mergeam în vizită la rude, la vecini, eram ospătați cu găini la cuptor, pește marinat, plăcinte și tot felul de bunătăți care mai de care mai gustoase.
Noi, copiii, ne jucam și eram lăsați să facem toate trăsnăile nepermise până atunci. Totuși când cineva încerca să ne domolească puțin, se găsea o inimă bună de vecină să spună:
– Lasă-i să facă ce vor, cu asta o să rămână!
Se întâlneau familiile la masă, tinerii și copiii sărutam mâna bătrânilor noștri pentru ca să ne binecuvânteze. A fost o săptămână de iertăciune și de ospăț.
Tata însă, printre chefurile și iertăciunile din acea săptămână, se pregătea ca un adevărat cercetător pentru evenimentul care se apropia. A făcut rost pentru mine, pentru el și pentru mama de trei bucăți de sticlă colorată, pe care a afumat-o la flacără, ca să ne uităm cu ea la Soare.
Prin sat se zvonea că dacă ne uităm prin sticlă afumată putem să vedem lupta care se dă între îngeri și “necurați”, unii pentru salvarea noastră, ceilalți pentru pierderea noastră. Dacă învingeau îngerii, Soarele răsărea din nou.
În dimineața eclipsei peste sat s-a lăsat liniștea. În aer se simțea neliniștea, emoția, frica de necunoscut. Încet, încet se întuneca cerul și noi, eu, tata și mama stăteam pe prispa casei în genunchi și ne rugam spunând rugăciunea Tatăl nostru. Speriați și curioși am început să ne uităm prin sticla afumată să vedem ce se întâmplă cu Soarele.
În imaginația mea, vedeam îngerii care se luptau pentru binele nostru. Ca o ceață, întunericul se ridica și Soarele a început să lumineze din nou, spre bucuria noastră.
Eclipsa a fost primul eveniment înfricoșător din copilăria mea, pentru că atunci iernile erau ierni, verele erau veri. Ce ne mai speria atunci, erau inundațiile, dar și în ele găseam o bucurie. Noi, copiii, puteam să ne plimbăm cu barca chiar prin curtea casei.
A trecut eclipsa cu bine și au început părerile de rău printre oameni. Că au tăiat prea multe păsări, că au cheltuit toate economiile și au băut tot vinul. Vecinii chiar nu meritau să fie iertați, ba chiar au fost omeniți îndestul, ei însă nu au întors invitația. Și viața și-a urmat cursul, cu bune, cu rele, cu supărări, cu împăcări și toți de la mic la mare ne jucăm rolul pe scena Vieții!
Cu dragoste … din amintirile mele din copilărie!