PRIVEGHIUL,
UN ALT FEL DE A FI ÎMPREUNĂ
Fac parte dintre copiii norocoși care au trăit printre buni-
ci, mătuși, vecine.
De copilărie mă leagă un șir de amintiri frumoase care mi
s-au întipărit în minte și în suflet. În casa bunicilor materni, dar
și în casa celor paterni, poveștile, întâmplările adevărate sau
inventate erau la ele acasă. Iar eu, un copil curios, cu o imagi-
nație atât de bogată, ca un burete, ascultam, învățam, mă
informam și-mi îmbogățeam sufletul cu întâmplări trecute
despre oamenii și locurile din care mă trăgeam.
Viața la sat era minunată. Oamenii își găseau bucurii din
toate întâmplările satului. Chiar la priveghiul unui mort se fă-
ceau glume, se organizau jocuri.
Priveghiul dura de obicei două nopți, timp în care
oamenii povesteau despre cel mort, amintiri de când trăia.
Întotdeauna se povesteau despre cel mort doar momentele frumoase
din viața lui. „Despre mort numai de bine!”
Când priveghiul se făcea după rânduială, cei care privegheau
mortul, rudele , prietenii, vecinii jucau jocuri distractive, cântau din
fluier, spuneau povești, jucau cărți, se mânca și se cinstea de sufle-
tul lui. Câteodată se discuta despre treburile zilnice , că nu prea
plouase, că ar fi nevoie de ploaie , că o să se facă grâu puțin, că s-a
căsătorit fata cu băiatul cutărui vecin, că o să facă o nuntă frumoasă.
Și noi, copiii, intram în jocuri. Îmi plăcea mult jocul Ineluș
învârtecuș. Unul dintre noi era conducătorul care trebuia să
strecoare pe neobservate un inel în mâna unui copil. Altul trebuia
să ghicească la cine este inelul. Dacă ghicea, era conducătorul
dacă nu, era pedepsit. …Și pedepsele erau înfricoșătoare: să ieși
afară din casă noaptea, să pui mâna pe mort. La cei mai mari jocul
avea alt tâlc. Cel la care se găsea inelul însemna că se căsătorește.
Pe lângă ritualul priveghiului era și un motiv de a sta împreună
la masă și de a-i ajuta pe cei care își conduceau o persoană dragă
spre cele veșnice să depășească mai ușor acest moment greu îm-
preună. Era momentul despărțirii de mort și ultima petrecere cu el.
Noi, copiii, printre cei adulți urmăream ce se întâmplă.
Ne speriam de cel mort, ascultam povești înfricoșătoare despre
iad, despre strigoi, dar aveam și noi hârjonelile noastre.
Îmi vine în minte o întâmplare care mă amuză foarte tare
chiar și acum. La moartea Tușei Mița, bunica unui prieten de-al
meu care stătea gard în gard cu noi, Costel, prietenul meu era
foarte mândru că toată lumea venea s-o vadă pe bunica lui și că
în casa lor era priveghi. Se petrecea așa de bine și el era cel mai
invidiat copil din sat. Eu urmăream cu mare atenție toate ritua-
lurile și mă gândeam, cam geloasă pe bucuria lui Costel. În
timp ce rudele, sătenii povesteau, își plângeau mortul, noi,
copiii, am mers pe urma colivei. Am ajuns toată gașca în căma-
ră unde erau depozitate toate mâncărurile pentru înmormântare,
printre care și coliva. Prietenul nostru, ca să arate cine este
șeful, mie nu mi-a dat voie să mănânc din lighenașul plin cu
grâu dulce, fiert, cu bomboanele prin el. M-am supărat atât de
tare că l-am amenințat:
– Bine, când o să moară bunica, nici eu nu o să-ți dau
nici un pic de colivă!
Și așteptam cu nerăbdare momentul ca să-l pedepsesc aspru
pe vecinul meu încrezut. Nu am putut să-l pedepsesc pentru că
bunica a trăit mult, și eu am crescut, dar m-am rugat la Doamne
-Doamne să-mi ierte gândurile răutăcioase pe care le-am avut
pentru că eu o iubeam pe bunica „ca pe ochii din cap”!
Pentru bătrânii noștri orice moment de bucurie sau de tristețe era
un prilej de a se întâlni, de a împărtăși gânduri, necazuri, bucurii.
Cu nostalgie pentru vremuri trecute… dar atât de frumoase!