AU FOST ODATĂ CA NICIODATĂ
CÂȚIVA OAMENI BUNI
Dragi oameni minunați,
Așa cum v-am obișnuit ca atunci când scriu o carte
să mulțumesc celor care au fost alături de mine la
nașterea ei, astăzi m-am gândit să vă scriu o scrisoare
prin care să-mi exprim bucuria și mulțumirea pentru
ajutorul dumneavoastră.
Credeți-mă, mi-ar fi mai ușor și așa n-aș pierde din
vedere pe cineva care a lucrat „cot la cot” alături de
mine la corectarea textului, la schițarea copertei potrivite
care să sugereze ideea cărții, imaginile poveștilor care să
atragă ochiul, editarea, redactarea și nu mai spun de
maldărele de ciorne scrise care nu găseau linia pe care o
voiam, comicul și starea pe care o trimiteam spre
cititori. Atunci când nu se întâmpla asta, ajungeau de
multe ori mototolite și-apoi aruncate în coșul de gunoi
cel mai apropiat. Și imediat o luam de la început până
ajungeam la varianta când credeam că putea să ajungă
spre dumneavoastră, și asta după ce mai trecea la ultima
piguleală și găteală pe care i-o dădea doamna profesoară
Floarea Calenic, care cu atenția unui specialist în text
reușea ca prin câteva comenzi sigure: tu la dreapta, aici,
acolo sau tu dincolo, așeza cuvintele liniștte la locul lor
și în lumina care le trebuia. Și pentru aceasta aduc
mulțumirile mele sincere și de recunoștința.
Vreau să știți de la mine că oricine scrie o carte
întotdeauna se gândește să placă cititorilor. Cu alte
cuvinte, nu pot să trec peste aceasta și vin cu îmbrățișări
calde acelora care m-au ajutat în această delicată și
anevoioasă treabă, apariția unei cărți, care să
mulțumească pe MĂRIA SA, CITITORUL.
Ca să fiu cinstită, acum când aproape este gata,
cartea bate de ceva vreme la poarta sufletului meu și îmi
aduce aminte de câtă bucurie le făceam elevilor din
clasele mele cu teatrul de păpuși pe care-l organizam cu
ei. Ba chiar de mai multe ori pe săptămână la cererea
copiilor. Și nu-i așa, ca să vorbesc în termeni economici,
când cererea este mare și oferta trebuie să fie pe măsură,
așa că veneam de fiecare dată cu noutăți care mai de
care mai interesante, care să bucure ochiul și inima
Așadar, să-i iau pe rând pe cei care au trezit în mine
dorința ca să public cartea.
9
Chiar zilele acestea, am văzut pe Facebook cum o
fostă elevă mi-a scris un comentariu la o postare:
„Doamna Angela, ce dor îmi este de vremurile acelea
când savuram poveștile dumneavoastră cu păpuși pe
șorț, mi-a plăcut mult acea perioadă când ne-ați legănat
cu ele.”
Eleva de care vorbesc este Iulia, care pe toată
perioada grădiniței îmi spunea că ea o să fie doamna
Angela, educatoarea. Am întrebat-o dacă și-a schimbat
gândul și mi-a spus că visul ei a rămas cel din copilărie
să ajungă educatoare. Altădată, pe stradă, am fost uimită
de un băiețel care atunci când m-a văzut i-a spus mamei
bucuros:
– Mama, mama, uită-te, doamna care trece pe lângă
noi acum este doamna Angela. Ți-am spus despre ea,
este cea care ne face teatru și ne citește povești la
bibliotecă din cărțile pe care le-a scris.
Vreți să vă spun ceva? Mă bucură mult cuvintele
frumoase, iar îndemnurile cu care mă încurajați mă ung
la inimă și mă pun mai vârtos la treabă. Acum, când
vremurile pe care le trăim sunt grele și stăm atât de bine
cu timpul, după ce mi-a ieșit o carte, „Șlefuitorul de
perle”, m-am trezit într-o seară cu un telefon de la
Cecilia, editoarea cu care lucrez de la prima carte, și
care m-a mirat cu felul direct în care m-a abordat, dar și
m-a bucurat propunerea pe care a făcut-o:
– Doamna Angela, ce ziceți să ne apucăm de
proiectul cu poveștile și păpușile de teatru pe șorț pe
care mi l-ați arătat? Mi-a plăcut mult ideea și mă
gândesc că acum cu pandemia, avem destul timp să ne
apucăm de el și ar fi de folos pentru colegele
dumneavoastră educatoare, dar și pentru copii. Ce
ziceți?
Cum întotdeauna Cecilia mă pune pe roți și mă
pornește pe treabă (are ea un fel de a mă ridica), am
răspuns imediat pozitiv la propunere dar, cum eram șefa,
mi-am îndreptat spatele și am strâns rândurile la o mica
adunare a celor cu care lucram la această carte și am
început cu Sofia. Și am întrebat-o așa mai pe ocolite ca
să-i dau timp ca să se gândească:
– Draga mea, ce zici, te apuci să faci o copertă
pentru cartea „Rucsi, mai mult decât o carte de
povești”?
Ea, uitându-se într-un loc numai de ea știut, mi-a
răspuns după ce s-a gândit puțin:
– Doamna, da, m-am și gândit cum… și a început
să-mi spună cum o vede ea.
11
– Păi …uite cum o să fac… și cu ochii sclipindu-i de
bucurie cum o vedea în imaginație a început să descrie
coperta aproape fără să respire… o să desenez un rucsac
mare așa cum am văzut că are o colegă și din el o să iasă
tot felul de păpuși personaje. Căței, pisici, urși, fetițe,
băieți, fluturi… ba chiar o să-i dau nume… pentru că o
să-i fac și capul.
– Gata, l-am botezat, sunt nașa lui, o să-l cheme
Rucsi …și uitându-se în ochii mei mi-a spus firesc:
– Doamna, o să fie ceva frumos tare, o să le placă
copiilor!
Mi se părea normal să se gândească la copii când și
ea are doar 10 ani, însă eu am mers mai departe cu
gândul „o să le placă și celor mai mari”.
Am lăsat-o să se bucure de momentul ei și i-am
spus:
– Trebuie să termini și desenele poveștilor pe care
te-am rugat…
– Doamna, deja sunt lucrate în creion, o să iasă
foarte frumoase, lasă-le în grija mea.
Sigur că mă bazez pe o fetiță talentată care
călătorește cu mintea printre minunile desenului și ale
muzicii clasice. Normal că din cele două arte o să iasă
ceva frumos.
La întâlnirea echipei și graficianul Mihai a răspuns
cu prezent imediat, mai ales că este ceva legat de copii.
Nu știu cum face, dar scoate din sertarele moderne tot
felul de programe și așază desenele așa cum i-ar plăcea
copilului din el. Ce-mi place tare mult la grafica lui este
că se încadrează perfect la calitatea de modern și
frumos.
Ce să mai spun de Cecilia, care cu sinceritatea care
o caracterizează mi-a spus:
– Doamna Angela, să știți că demult n-am mai citit
povești atât de frumoase!
Iar atunci când trebuie să discutăm un punct din
carte, să scoatem ceva sau să adăugăm, îmi place mult
felul ei de a-mi spune.
Și începe cam așa:
– Ce tare este asta sau aialaltă ….și spune cu tot
respectul… dau și eu o sugestie vizavi de expresia
cutare, dar dacă nu o credeți potrivită… nu ne băgăm.
Pot să vă spun cu toată sinceritatea, că mă potrivesc
mult cu echipa tânără cu care lucrez ca mâna și mănușa
și știți de ce? Pentru că-mi dau voie să-mi las gândurile
și ideile să zboare unde vor, nu au niciun stăvilar!
După ce iese cartea și o am în mână, după ce o
pipăi să văd dacă este adevărată, o miros, o strâng la
13
piept ca pe cineva drag ieșit din mine, din gândurile
mele, ca să vă spun în momentul acesta vreau să fiu
singură (nu poți să știi ce reacție ai). Eu de fiecare dată
am un plâns tăcut și liniștit în mine… Numai după
aceasta anunț editura cum să facem cu lansarea.
Mai departe este treaba lui Ionuț și Emil care încep
pregătirea programului de promovare a ei adică
prezentată la cititori în lumina în care trebuie să
strălucească orice carte.
Special am lăsat familia mai la urmă pentru că ei te
înțeleg cel mai bine, în orice situație ai fi. Ce pot să zic
despre ei și mai ales în zilele când croiam după tipare
păpuși, haine pentru personajele din poveste? Nu cred că
ați văzut cum arată o casă unde se face croitorie! Vă pot
spune însă că peste tot sunt împrăștiate foarfece, bucăți
de stofă, pânză, vată, nasturi, ace, bolduri, metru,
creioane, tipare, croială și… bucurie.
Nu pot să nu le amintesc în mulțumirile mele pe
mamele care m-au ajutat să croiesc primele păpuși de
teatru și primele șorțuri cu decorul lor, dar și pe Mirela,
nepoata mea, mămică de la grădinița care mă ajuta la
decorurile serbărilor pictându-mi tot felul de scene de
iarnă, primăvară, vară, toamnă și pe Gabriela, o veche
prietenă cu care am colaborat pe timpul când lucram
încă și făceam activități împreună la locul de joacă.
Migăloasă și pricepută cum o știam, am apelat la
ajutorul ei la crearea de păpuși și decoruri noi aduse
noilor șorțuri. Dar de Ancuța, prietena și colega mea de
la grădinița unde lucram împreună și care cu sinceritatea
care o caracterizează îmi spunea:
– Doamna Angela, vreau să vă spun că sunt cele
mai frumoase păpuși, dar vin cu rugămintea să nu ne
uitați și să ajungeți mai des pe la grădiniță.
Sau nerăbdarea doamnelor bibliotecare, care cu un
telefon testa terenul să vadă cum stau cu acest proiect:
– Doamna Angela, când mai ajungeți cu un teatru și
pe la noi? Copiii de-abia vă așteaptă…
Și credeți-mă, toate aceste îndemnuri dar și altele,
au dat startul acestei cărți minunate pe care cu multă
dragoste o trimit către toți copiii mari și mici. De fapt,
către lume!