AU FOST ODATĂ CA NICIODATĂ
CÂȚIVA OAMENI BUNI
Dragi oameni minunați,
Așa cum v-am obișnuit ca atunci când scriu o carte să mulțumesc celor care au fost alături de mine la nașterea ei, astăzi m-am gândit să vă scriu o scrisoare prin care să-mi exprim bucuria și mulțumirea pentru ajutorul dumneavoastră.
Credeți-mă, mi-ar fi mai ușor și așa n-aș pierde din vedere pe cineva care a lucrat „cot la cot” alături de mine la corectarea textului, la schițarea copertei potrivite care să sugereze ideea cărții, imaginile poveștilor care să atragă ochiul, editarea, redactarea și nu mai spun de maldărele de ciorne scrise care nu găseau linia pe care o voiam, comicul și starea pe care o trimiteam spre cititori. Atunci când nu se întâmpla asta, ajungeau de multe ori mototolite și-apoi aruncate în coșul de gunoi cel mai apropiat. Și imediat o luam de la început până ajungeam la varianta când credeam că putea să ajungă spre dumneavoastră, și asta după ce mai trecea la ultima piguleală și găteală pe care i-o dădea doamna profesoară Floarea Calenic, care cu atenția unui specialist în text reușea ca prin câteva comenzi sigure: tu la dreapta, aici, acolo sau tu dincolo, așeza cuvintele liniștite la locul lor și în lumina care le trebuia. Și pentru aceasta aduc mulțumirile mele sincere și de recunoștință.
Vreau să știți de la mine că oricine scrie o carte întotdeauna se gândește să placă cititorilor. Cu alte cuvinte, nu pot să trec peste aceasta și vin cu îmbrățișări calde acelora care m-au ajutat în această delicată și anevoioasă treabă, apariția unei cărți, care să mulțumească pe MĂRIA SA, CITITORUL.
Ca să fiu cinstită, acum când aproape este gata, cartea bate de ceva vreme la poarta sufletului meu și îmi aduce aminte de câtă bucurie le făceam elevilor din clasele mele cu teatrul de păpuși pe care-l organizam cu ei. Ba chiar de mai multe ori pe săptămână la cererea copiilor. Și nu-i așa, ca să vorbesc în termeni economici, când cererea este mare și oferta trebuie să fie pe măsură, așa că veneam de fiecare dată cu noutăți care mai de care mai interesante, care să bucure ochiul și inima Așadar, să-i iau pe rând pe cei care au trezit în mine dorința ca să public cartea.
Chiar zilele acestea, am văzut pe Facebook cum o fostă elevă mi-a scris un comentariu la o postare: „Doamna Angela, ce dor îmi este de vremurile acelea când savuram poveștile dumneavoastră cu păpuși pe șorț, mi-a plăcut mult acea perioadă când ne-ați legănat cu ele.”
Eleva de care vorbesc este Iulia, care pe toată perioada grădiniței îmi spunea că ea o să fie doamna Angela, educatoarea. Am întrebat-o dacă și-a schimbat gândul și mi-a spus că visul ei a rămas cel din copilărie să ajungă educatoare. Altădată, pe stradă, am fost uimită de un băiețel care atunci când m-a văzut i-a spus mamei bucuros:
– Mama, mama, uită-te, doamna care trece pe lângă noi acum este doamna Angela. Ți-am spus despre ea, este cea care ne face teatru și ne citește povești la bibliotecă din cărțile pe care le-a scris.
Vreți să vă spun ceva? Mă bucură mult cuvintele frumoase, iar îndemnurile cu care mă încurajați mă ung la inimă și mă pun mai vârtos la treabă. Acum, când vremurile pe care le trăim sunt grele și stăm atât de bine cu timpul, după ce mi-a ieșit o carte, „Șlefuitorul de perle”, m-am trezit într-o seară cu un telefon de la Cecilia, editoarea cu care lucrez de la prima carte, și care m-a mirat cu felul direct în care m-a abordat, dar și m-a bucurat propunerea pe care a făcut-o:
– Doamna Angela, ce ziceți să ne apucăm de proiectul cu poveștile și păpușile de teatru pe șorț pe care mi l-ați arătat? Mi-a plăcut mult ideea și mă gândesc că acum cu pandemia, avem destul timp să ne apucăm de el și ar fi de folos pentru colegele dumneavoastră educatoare, dar și pentru copii. Ce ziceți?
Cum întotdeauna Cecilia mă pune pe roți și mă pornește pe treabă (are ea un fel de a mă ridica), am răspuns imediat pozitiv la propunere dar, cum eram șefa, mi-am îndreptat spatele și am strâns rândurile la o mică adunare a celor cu care lucram la această carte și am început cu Sofia. Și am întrebat-o așa mai pe ocolite ca să-i dau timp ca să se gândească:
– Draga mea, ce zici, te apuci să faci o copertă pentru cartea „Rucsi, mai mult decât o carte de povești”?
Ea, uitându-se într-un loc numai de ea știut, mi-a răspuns după ce s-a gândit puțin:
– Doamna, da, m-am și gândit cum… și a început să-mi spună cum o vede ea.
– Păi …uite cum o să fac… și cu ochii sclipindu-i de bucurie cum o vedea în imaginație a început să descrie coperta aproape fără să respire… o să desenez un rucsac mare așa cum am văzut că are o colegă și din el o să iasă tot felul de păpuși personaje. Căței, pisici, urși, fetițe, băieți, fluturi… ba chiar o să-i dau nume… pentru că o să-i fac și capul.
– Gata, l-am botezat, sunt nașa lui, o să-l cheme Rucsi …și uitându-se în ochii mei mi-a spus firesc:
– Doamna, o să fie ceva frumos tare, o să le placă copiilor!
Mi se părea normal să se gândească la copii când și ea are doar 10 ani, însă eu am mers mai departe cu gândul „o să le placă și celor mai mari”.
Am lăsat-o să se bucure de momentul ei și i-am spus:
– Trebuie să termini și desenele poveștilor pe care te-am rugat…
– Doamna, deja sunt lucrate în creion, o să iasă foarte frumoase, lasă-le în grija mea.
Sigur că mă bazez pe o fetiță talentată care călătorește cu mintea printre minunile desenului și ale muzicii clasice. Normal că din cele două arte o să iasă ceva frumos.
La întâlnirea echipei și graficianul Mihai a răspuns cu prezent imediat, mai ales că este ceva legat de copii. Nu știu cum face, dar scoate din sertarele moderne tot felul de programe și așază desenele așa cum i-ar plăcea copilului din el. Ce-mi place tare mult la grafica lui este că se încadrează perfect la calitatea de modern și frumos.
Ce să mai spun de Cecilia, care cu sinceritatea care o caracterizează mi-a spus:
– Doamna Angela, să știți că demult n-am mai citit povești atât de frumoase!
Iar atunci când trebuie să discutăm un punct din carte, să scoatem ceva sau să adăugăm, îmi place mult felul ei de a-mi spune.
Și începe cam așa:
– Ce tare este asta sau aialaltă ….și spune cu tot respectul… dau și eu o sugestie vizavi de expresia cutare, dar dacă nu o credeți potrivită… nu ne băgăm.
Pot să vă spun cu toată sinceritatea, că mă potrivesc mult cu echipa tânără cu care lucrez ca mâna și mănușa și știți de ce? Pentru că-mi dau voie să-mi las gândurile și ideile să zboare unde vor, nu au niciun stăvilar!
După ce iese cartea și o am în mână, după ce o pipăi să văd dacă este adevărată, o miros, o strâng la piept ca pe cineva drag ieșit din mine, din gândurile mele, ca să vă spun în momentul acesta vreau să fiu singură (nu poți să știi ce reacție ai). Eu de fiecare dată am un plâns tăcut și liniștit în mine… Numai după aceasta anunț editura cum să facem cu lansarea.
Mai departe este treaba lui Ionuț și Edi care încep pregătirea programului de promovare a ei adică prezentată la cititori în lumina în care trebuie să strălucească orice carte.
Special am lăsat familia mai la urmă pentru că ei te înțeleg cel mai bine, în orice situație ai fi. Ce pot să zic despre ei și mai ales în zilele când croiam după tipare păpuși, haine pentru personajele din poveste? Nu cred că ați văzut cum arată o casă unde se face croitorie! Vă pot spune însă că peste tot sunt împrăștiate foarfece, bucăți de stofă, pânză, vată, nasturi, ace, bolduri, metru, creioane, tipare, croială și… bucurie.
Nu pot să nu le amintesc în mulțumirile mele pe mamele care m-au ajutat să croiesc primele păpuși de teatru și primele șorțuri cu decorul lor, dar și pe Mirela, nepoata mea, mămică de la grădinița care mă ajuta la decorurile serbărilor pictându-mi tot felul de scene de iarnă, primăvară, vară, toamnă și pe Gabriela, o veche prietenă cu care am colaborat pe timpul când lucram încă și făceam activități împreună la locul de joacă. Migăloasă și pricepută cum o știam, am apelat la ajutorul ei la crearea de păpuși și decoruri noi aduse noilor șorțuri. Dar de Ancuța, prietena și colega mea de la grădinița unde lucram împreună și care cu sinceritatea care o caracterizează îmi spunea:
– Doamna Angela, vreau să vă spun că sunt cele mai frumoase păpuși, dar vin cu rugămintea să nu ne uitați și să ajungeți mai des pe la grădiniță.
Sau nerăbdarea doamnelor bibliotecare, care cu un telefon testa terenul să vadă cum stau cu acest proiect:
– Doamna Angela, când mai ajungeți cu un teatru și pe la noi? Copiii de-abia vă așteaptă…
Și credeți-mă, toate aceste îndemnuri dar și altele, au dat startul acestei cărți minunate pe care cu multă dragoste o trimit către toți copiii mari și mici. De fapt, către lume!