POVESTE DE BALTĂ CU PRIETENI ȘI CLIPE DE NEUITAT

Dumnezeu are grijă să îți trimită în cale oameni care să te ghideze

în momentele-cheie din viață sau să petreci un anumit timp împreună.

Mie mi s-a întâmplat de multe ori să leg prietenii cu persoane pe care le

cunoșteam prima dată, dar cu care mă simțeam de parcă ne știam de-o

viață. Așa mi s-a întâmplat și de data aceasta în tabăra de creație a scrii-

torilor din țară, organizată în Dunăvățul de Jos, jud Tulcea. Când mă

gândesc acum, nici că se putea așeza lucrurile mai bine de-atât. Tabără

de creație pe locul de poveste al copilăriei mele.

Să pornesc cu începutul, doar știți cum sunt emoțiile atunci când

treci printr-o situație nouă și pentru mine era prima întâlnire de acest

fel la care participam și se știe că întotdeauna necunoscutul, chiar

dacă este plăcut, vine la pachet cu… neliniști, întrebări, cine… ce…

sau… o să fiu la înălțime… pe care mi le puneam și la care tot eu îmi

răspundeam.

Dimineața întâlnirii m-a prins gata pregătită emoțional cu bucurie

și cu brațele deschise, să primesc în sufletul meu tot frumosul și clipele

minunate ale momentelor pe care le vom petrece împreună cu noii mei

prieteni. A fost atât de simplu, de parcă ne știam dintotdeauna! Chiar

de la prima întâlnire cu oaspeții, am lăsat în urmă îngrijorările dinain-

tea momentului și am simțit cum ne înțelegeam în puține cuvinte mai

mult cu ochii. Este frumoasă vorbirea fără cuvinte, se așează pentru

totdeauna acolo, în cel mai intim colțișor din casa inimii tale. Încă de

la prima întâlnire a  grupului la masa ospeției, când ochii cercetează

iar inima primește bucuria, cântecele au început să răsune vesele. Ne

țineau hangul și broscuțele din apropiere și completau armonia cu

acompaniamentul lor de oac, oac, oac!

Vocile vesele, când înalte, când joase, se întorceau în ecouri prelungi

spre noi, după ce dăduseră o raită prin balta din apropiere cu stufări-

șul și viața din ea. Stăteam în jurul mesei, prieteni vechi, prieteni noi,

într-o tihnă binecuvântată. În noaptea fermecată, cu inimile deschise,

ne puteam asculta gândurile și în felul acesta ne descopeream și prin

firicelele inimii, nevăzute de ochiul liber, se legau prietenii trainice. Mă

uitam la jocul de lumini și umbre care treceau pe fețele noastre și mă

gândeam că și inimile treceau prin toate bucuriile și trăirile la fel ca ele.

Luna galbenă și rumenă, ca o pâine tocmai scoasă din cuptor, lumina

veselă peste frumusețea în care ne trăiam bucuria, iar din cer picurau

steluțe mici și jucăușe care ne făceau cu ochiul și fiecare ne puneam

dorințe tainice care se cereau împlinite.

În noaptea de basm se auzea de departe o harmoșcă și sufletele noas-

tre erau în armonie cu cerul, luna, stelele și acel loc. Vântul ușor care

se învârtea prin sălciile din jur ne lua gândurile și odată cu foșnetul

frunzelor le ducea acolo unde le trimiteam. În dimineața următoare,

după o noapte lungă cu gânduri și întrebări, ne-am întâlnit cu toți la

debarcader, acolo unde ne dăduserăm întâlnirea. Ne așteptau câteva

bărci cu motor gata să ne ducă nu doar cu gândul, ci chiar să și vedem

cu ochii noștri frumusețea sălbatică a Deltei. Căpitanii, oameni ai locul-

ui, instruiți după noile norme de-acum ale călătoriei cu bărcile prin

baltă, ne-au dat veste de salvare și cu grijă am fost ajutați să urcăm în

bărci și să ocupăm locurile. Unii dintre noi nu văzuseră balta și hățișu-

rile ei, curioși și emoționați am pornit spre lumea fermecată, mirifică

și tăinuită a ei.

Bărcile cu noii mei prieteni au plecat una după alta pe cursul apei

strecurându-se cu atenție prin calea făcută, prin hățișul de mătasea

broaștei și lujerii nuferilor albi și galbeni, de celelalte bărci din față.

Ușor-ușor am luat-o la vale pe drumul făcut de ele, tăind valurile mici

sau mari după cum bătea vântul cu pricepera căpitanului care știa să

ocolească o buturugă sau cum să taie valurile făcute de o altă barcă, cu

un căpitan mai tânăr care gusta din plin adrenalina. Noi, cei din barcă,

ne bucuram de legănatul valurilor și de picăturile de apă rece care ne

înfiorau de plăcere. Aproape că nu respiram în lumea de basm și sălbă-

ticia locului prin care treceam.

Bărcile lunecau pe apă cu motorul încetinit și iscusința căpitanilor

care ne dădeau sentimentul de siguranță. Printre sălciile înalte și ple-

toase își făcuseră loc primele raze ale soarelui, desprinse din norii de

un albastru-senin și făceau un contrast aproape ireal cu apa pe unde

treceam. Imediat, soarele încă somnoros a ieșit în întâmpinarea noastră

zâmbind cu toată gura la veselia noastră. Câte un pește auriu, parcă

rupt dintr-o rază, ne trezea din uimire sărind deasupra apei clipocind,

stropii puri ca lacrima venind spre noi. Parcă a  dat startul bucuriei!

Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe tonuri diferite,

unele zburau la cuiburile din sălcii, altele în stufărișul din baltă unde își

aveau cuiburile ascunse de ochii curioși. Altele fără teamă și nestinghe-

rite de prezența noastră își făceau plimbarea de dimineață cu puii după

ele. Florile de nuferi albi și galbeni se legănau dintr-o parte în alta de

vânticelul ușor care se pornise. Bărcile pluteau ușor legănate de valuri și

de gândurile noastre și pentru o clipă, m-am văzut într-un alt vis, când

făceam la fel o plimbare la altă vârstă cu prietenii mei din adolescență.

Ce pot să spun acum este că bucuriile se pot trăi cu aceeași inten-

sitate, la orice vârstă, doar atunci când ești între oameni care simt și

văd totul ca prin ochii tăi. Cu barca legănându-se ușor, cu ochii noștri

uimiți de atâta frumusețe, ne-am dus pe o întindere mare. Nu știam

unde să ne uităm mai întâi! Ne bucuram de tot, cu simplitate și cu ochii

imortalizam frumusețile pe lângă care treceam. În depărtare se vedeau

coloniile de pelicani și într-un ochi de apă limpede înotau grațioase

lebedele. Mai departe se vedeau colibe ale pescarilor, mai mult ca să

vadă turiștii cam ce-a fost altădată…

Acum în vremurile acestea, în acea sălbăticie pe malul bălții, sunt

adevărate castele ca-n povești unde-și petrec vacanțe de vis turiștii iubit-

ori ai paradisului minunat al Deltei…

Eu am mai văzut balta în toate perioadele din viața mea, copilărie,

adolescență ba chiar și mai încoace, dar acum pot să vă spun că am

rămas mută la ce vedeam. La fel ca un aparat foto treceam prin ochii

și inima mea toate acele minunății. Soarele, abia trezit din somn, își

scălda faţa luminoasă de un galben pal în apa bălții, unde își găsiseră

găzduire nuferi albi și galbeni. Prin sălciile bătrâne, cu crengile aplecate

gata să ne primească în brațele lor ca într-un leagăn, își aveau cuiba-

rele păsări de toate speciile, culorile și mărimile. În depărtare se vedeau

coloniile de pelicani, unii dintre ei erau atenți la micile valuri, acesta

fiind semnalul pentru ei că puteau să-și procure ușor hrana din ziua

respectivă. Peștii, nepăsători la prezența pelicanilor, ieșeau și intrau din

nou în valuri însoțiți de minunatele și spectaculoasele lor acrobații de

parcă îi invitau la joacă. Pe toată întinderea ghiolului, oriunde te uitai,

peste tot erau nuferi albi și galbeni pitulați printre frunzele mari și late

de pe suprafața apei. Printre ochiurile de apă limpede, zeci de peștișori

colorați își făceau spectacolul de sărituri așteptând aplauzele noastre. În

timp ce nea Feghea cârmuia barca printre hățișurile de iarbă, de măta-

sea broaștei, de lianele din frunze de nufăr, spectacolul era continuat de

grațioasele lebede care-și plimbau nestingherite puii cu un penaj destul

de urât față de mama lor, vedeta Deltei.

Într-un stufăriș mai departe de ochii curioși chiar și pelicanii își

prezentau spectacolul. Așa din senin se ridicau sus până aproape de cer,

iar apoi plonjau în apă pentru a se răcori sau ca să-și astâmpere setea și

foamea cu un peștișor auriu care abia își terminase saltul.

Vânticelul pornit ca din senin a invitat în spectacol și sălciile care

au început să-și miște crengile și să le împletească într-un leagăn de

poveste și florile au pornit într-un dans lin dăruind miresme și culori

tuturor de acolo. Păsările și ele și-au început concertul. Frumusețea

naturii în plină vară și splendoarea ei m-au copleșit și cred că la fel au

simțit și prietenii noștri pe fața cărora se citeau uimirea și bucuria că

trăiam aceste emoții împreună. Eram ca într-un vis!

Din visare ne-a trezit un pescar care trecea pe lângă noi cu barca ce

lăsa în urma ei valuri care ne legănau ușor și din care se simțea miros de

baltă și pește. Era ars de vânturi și de ploi și, după binețele cuvenite și

zâmbind în sinea lui, s-a oprit lângă barca noastră și a început să poves-

tească din alte vremuri…

– Eheii… cum era atunci… viața acum e  mult mai ușoară față

de-atunci! Și cu ochii minții în urmă se pregătea să-și depene amintiri-

1. Avea chef de povestit și de șiruit viața lui dintr-un ghem destul de

mare. L-am invitat să vină seara la pensiunea unde eram cazați ca să-și

spună povestea… și ne-am continuat plimbarea. Ne minunam cum

acolo, în zarva și murmurul de pe baltă, totul se întâmpla firesc: o rață

își plimba bobocii pe apă, fluturii zburau printre flori, stuful foșnea la

adierea vântului, sălciile erau tot pe malul canalului, păsările ciripeau

vesele sau speriate, albinele zumzăiau printre flori, clipocirea apei cand

mai sărea câte un peștisor și o împăcare în care puteai să-ți asculți gân-

durile. Îi auzeam parcă de departe pe prietenii din celelalte bărci, cum

râdeau, imitau păsările, țipau. Eu însă nu aveam ochi decât pentru ce

vedeam și simțeam acolo…

Trecuse ceva timp de când ne plimbam și acum soarele ardea cu

putere, dar nu ne păsa prea mult pentru că eram pregătiți. Pălăriile cu

boruri mari ne țineau umbra, iar stropii de apă ne răcoreau. Și așa pe

neașteptate am ieșit din hățișul bălții pe o întindere mare de apă, lacul

Razelm, și de-acolo la marea cea mare. Am coborât din bărci cu picioa-

rele amorțite și am început să alergăm asa cum eram îmbrăcați în apa

caldă a mării, ferindu-ne de pietrele și scoicile ascuțite de pe malul ei.

Bălăceala în apa mării ne-a făcut bine, dar în schimb a venit foamea.

Amețiți de aerul curat, de peisaj, de baltă, de mare cu apa nesfâr-

șită, eram atât de flămănzi încât am fi mâncat și iarbă. Noroc că prin

bagajele pe care le aveam la noi, mai găseam câte un un pachet de bis-

cuiți sau o ciocolată, altfel mai știi, la foame, poate ne apucam să mân-

căm niște ouă crude din cuiburile la vedere pe unde treceam (așa cum

făceam în copilărie). Ne-am bucurat când căpitanii de la bărci au dat

semnalul de întoarcere spre pensiunea unde eram cazați. După masa de

prânz, ne-am retras la piscina de lângă debarcader, la umbra sălciilor,

unde așteptam să se ostoiască pârjoleala soarelui.

Între glume, impresii, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe

parcă pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul, natura,

prietenia, păsările, soarele, apa și cerul albastru. Se lăsa înserarea.

Ca și noi, soarele, păsările, florile, iarba, gândăceii și broscuțele se

pregăteau de odihnă. Se făceau ultimele treburi până la lăsarea serii:

păsările își hrăneau puii, câte una mai așeza un pai găsit pe jos cu care

căptușea cuibul, noi treceam prin fața ochilor frumusețea la care am

asistat și în toată natura era armonie! Se însera și obosiți încă admiram

schimbarea culorilor aurind coama sălciilor și a  apei la trecerea spre

culcare a soarelui.

O pală umbrită și parcă pictată cu un portocaliu spre un auriu șters

cobora pe întinderea apei și a caselor care se vedeau în depărtare. În

locul culorilor, liniștea unei odihne bine meritate a pus stăpânire peste

această lume de vis, de miracol și bucurie. Nu am să uit niciodată, această minunată plimbare în inima Deltei!

alături de noii mei prieteni. În prima tabără de creație la care am participat.