O poveste hazlie cu cireșe și copii!

CIREȘUL MĂNĂSTIRII,CIREȘUL MĂNĂSTIRII,
DASCĂLIȚA ȘI JUDECATA
De când mă știu am iubit cireșul și asta pentru că la noi în
sat nu erau cireși. În grădinile noastre creșteau caișii, zarzării,
aguzii, corcodușii, piersicii, prunii, perii, merii, gutuii, cu

aromele, gustul, mirosul și dulceața lor cu care am crescut.
Nu știu, poate au încercat să planteze și alți pomi fructiferi,

dar nu s-au prins și nici nu-mi amintesc ca altcineva din
sat să aibă alți pomi decât ai noștri, totuși nu bag mâna în foc
că în alte gospodării din sat nu aveau și alte fructe. Știu doar
atât, că noi, copiii, nu ne depășeam teritoriul de acțiune și prin
mahalaua de la deal. Și vă întreb acum, cine credeți că știa mai
bine socoteala pomilor dacă nu noi, copiii, care cunoșteam

grădinile din sat „ca-n palmă”. Știam ce sunt prin grădini pentru că
în fiecare seară săream gardurile pe la fiecare casă să ne facem
rost de fructe dulci cu miezul roșu, galben, portocaliu de prin
curțile noastre.
Îmi amintesc parcă ar fi ca acum începutul lui iunie când
mama mergea la Tulcea să facă cumpărăturile pentru moși și pe
lângă cratițele, lingurile, vasele din lut pe care le cumpăra, abia
o așteptam să ne cumpere franzele calde, proaspete, cu miros
de copt în cuptoare mari (ne săturaserăm de pâinea pe care o
cocea mama în cuptorașul de plită). Ne mai cumpăra un salam
cu gust atât de bun și, pentru încă o felie în plus, aș fi făcut
orice treabă prin curte.
Surpriza cea mai mare pe care ne-o făcea mama întotdeauna

la sfârșitul lunii mai și începutul lui iunie erau cireșele. Ne
cumpăra mama, într-un coș de papură, cireșe cu codițe ca să ni
le punem la urechi în loc de cercei și pentru că ne cumpăra doar
o singură dată, ne lua mai multe ca să împartă și pe la vecine. O
și văd pe mama cum ne punea pe masă un castron mare plin
vârf cu cireșe, așa cum erau culese, numai după ce împărțea și
pe la vecini să guste și ei. De fapt era ca un schimb, pentru că
și vecinii ne împărțeau nouă atunci când cumpărau. Ne așezam
la masă cu nerăbdarea aceea de freamăt, bucurie și poftă!
Alegeam mai întâi cireșele mari cu codițe să ne punem
cercei la ureche. Eram frumoase cu cerceii aceia roșii, care
atârnau pe lângă cozile noastre împletite. După ce ne săturam,
striveam o cireașă cu care ne coloram obrajii și buzele. Eram
bucuroase și atât de fericite.
Curioasă, o întrebam pe mama unde cresc cireșii și mama
ne povestea în felul ei cântat și parcă vedeam pomii înalți care
semănau cu ai noștri, dar numai că aveau fructele acelea roșii și
gustoase din care ne făceam cercei. Mă așezam lângă ea și îi
sorbeam vorbele. Mama, cu o voce care parcă venea de departe,

ne spunea că sunt pomi care cresc mai mult la câmpie. Și
povestea că a văzut livezi de cireși în vizitele pe care le făcea
când era fată pe la bunicii din Cataloi, pe la prietenii bunicilor
noștri la Ada Marinescu, și cu ochii mergeam împreună cu ea
prin satele unde a fost. În mintea mea vedeam cireșii încărcați
cu cireșe mari, roșii, care așteptau să le culegi și să le guști, să
te împodobești cu cerceii roșii și tortițe verzi. În copilărie am
crezut cu convingere că cei mai bogați oameni sunt cei care
aveau cireși în curte.
Dar cum vremea trece și se rostogolește ca un ghem, mă
întorc cu gândul la o altă zi de-atunci, de început de iunie. Ce
povestesc acum se întâmpla în primii mei ani de activitate. Eram
educatoare în sat și de ceva vreme îmi organizam prima ieșire
cu copiii din sat, de ziua lor, o excursie la mănăstirea Celic.
Pregătirea mi-am făcut-o din timp, amănunțit. Așa că în ziua
stabilită, ne-am adunat la ponton de unde plecam cu vaporul
spre Tulcea.
Eram atât de tânără atunci și mă gândesc cum am avut
curajul să plec cu atâția ghemotoci după mine, cu vaporul, apoi
cu autobuzul.
Așteptam nerăbdători vaporul, unii dintre ei nu fuseseră
niciodată. Până la venirea lui, mamele îmi dădeau ultimele

îndrumări despre copii:
„Să aveți grijă, domnișoară, de Sorin, că știți că este
sperios și de Florentina că mereu este cu capul în nori, de

Florin că este atât de ștrengar”, și de… și de… mă cam lua cu
frison treaba în care mă băgasem. Că și eu, ca și ei, nu eram
prea ieșită prin lume.
Era prima mea ieșire cu copiii din satul nostru. I-am așezat

pe o bancă pe puntea vaporului unul lângă altul. Erau atât
de frumușei și curioși, cu gentuțele la spate, se uitau peste tot,
dar cu ochii spre mine care eram reperul lor în lumea nouă în
care mergeau.
Am coborât de pe vapor ajutată și de mămicile care își
făcuseră drum special la Tulcea în ziua aceea, doar să fie cu ei.
M-au însoțit până la autogară, unde mă aștepta autobuzul pe
care îl închiriasem pentru ziua aceea doar patru ore, timp în
care să vizităm mânăstirea și să ne întoarcem înapoi să prindem
vaporul către casă.
În autobuz i-am așezat pe scaune pe fiecare, i-am numărat

de câteva ori și curioși și-au lipit năsucurile de geamuri și se
uitau prin locurile pe unde treceau, altele decât ale noastre,
când unde te uitai vedeai întinderi de apă… față de aici peste
tot verdeață, pomi, lanuri de grâu, secară, floarea-soarelui…
Am ajuns la mănăstire cu bine. I-am așezat unul după altul

și am început să vizităm mânăstirea. Ne-am închinat și

ne-am uitat prin jurul ei.
Am căutat o poieniță din curtea mănăstirii, unde ne-am
așezat pe iarba verde și am scos pachetele să mâncăm și acolo
în clopotele care răsunau peste toată valea, în locul liniștit în
care se simțea binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începutul
meu de drum și începutul vieții lor, am făcut primul picnic în
aer liber cu primii ghemotoci pe care-i pe aveam în grijă.
Privirea mi-a fugit înainte unde în lumina caldă a soarelui
strălucea într-un pom niște bobițe roșii ca niște mărgele și ca
un magnet cireșul mă atrăgea spre el.
Am nimerit chiar când se coceau cireșele și mi-am amintit

de copilăria mea, cât de curioasă am fost să văd un cireș și
acum când aveam obiectul observării pe viu, nu puteam să
pierd ocazia. Copiii au strâns gentuțele și am plecat spre cireș
să le povestesc despre el.
I-am așezat în jurul lui și am început să le vorbesc că „.

este un copac înalt, puternic cu o tulpină groasă, semn că era
adult”. Cireșul avea crengile încărcate de cireșe mari de un
roșu spre grena. Păcat însă că nu ajungeam la nici măcar o
creangă, ca să le dau să guste din fructele roșii zemoase și

aromate. Nu mai spun că s-ar fi potrivit la fix după masa copioasă
de la iarba verde.
M-am uitat prin jur și nu am văzut pe nimeni și în acel
moment m-am hotărât. Trebuia să-mi termin lecția de

observare a cireșului în aer liber: observarea, pipăirea, iar degustarea
fructelor era finalitatea lecției.
Și repede mi-am scos tenișii cu care eram încălțată și am
început să urc în cireș ținându-mă cu mâinile de crengile din
apropierea mea. Să mă cațăr prin copaci era una din

îndeletnicirile mele din copilărie și eram chiar neîntrecută. Mi-am găsit
un loc destul de sigur pe o creangă mai groasă și am început să
culeg cireșe ținându-mă totuși pentru siguranță de o creangă
mai grosuță din apropierea mea. Copiii cu ochii spre mine, cu
mâinile făcute căuș, așteptau nerăbdători să le arunc fructele
dulci și aromate, însă aveam grijă să bag și în gura mea câte
una care-mi făcea cu ochiul. Pe rând veneau unul câte unul în
dreptul meu, iar eu le aruncam direct în pumni, la țintă cum

s-ar spune, dar nu înainte de a le spune și câteva ceva despre

cireșe. Cât de hrănitoare și gustoase sunt.
Când am terminat cu aruncatul cireșelor din pom la fiecare,

aud un glas care țipa la mine de departe:
„Dă-te jos, n-auzi! Stai că te învăț eu minte, să mai furi
cireșe din pomii altora!” Liniștită, m-am uitat în jos să văd pe
cine certa vocea aceea de bărbat răstită și deodată am înlemnit!
Copiii, speriați plângeau și arătau cu mâna în sus spre
mine spunând într-un fel că domnișoara este de vină. Lângă ei,
cu un ciomag, paznicul mănăstirii îmi făcea semne cu bățul.
Când am văzut că nu este de glumă, am început cu grijă să mă
dau jos din cireș. Nu îmi era frică că o să cad din pom, cât mai
mult de frica lui ditamai ciomagul cu care mă amenința paznicul.

Am încercat să-i spun pe înțelesul lui că nu am făcut
altceva decât o activitate de observare în aer liber și trebuia ca
neapărat copiii să guste și fructele.
La plânsetele copiilor, țipetele mai mult răcnite ale paznicului,

la argumentul meu dat lecției tot atât de ridicat, am
atras atenția celor din mănăstire. Măicuțele și chiar preotul bătrân

cu crucea după el și așa cum era în biserică au venit în fugă

înspre noi să vadă ce se întâmplă.
Se făcuse un complet de judecată. Măicuțele și preotul pe
de o parte, de cealaltă parte paznicul, care spunea aproape pe
nerăsuflate cum eu eram în pom și aruncam cireșe jos spre copiii

care stăteau cu mâinile sus să le prindă. Eu îmi susțineam
cauza la fel de înverșunată, că după ce am observat cireșul,
trebuia să le dau și copiilor să guste, altfel lecția era ca și

neterminată.
Copiii fericiți, mânjiți cu zeama roșie de cireșe pe buze,
pe obraz, încă se lingeau de dulceața cireșelor de mai. Și

măicuțele cu ochii blânzi și liniștiți ne priveau cu drag pe mine,
dăscălița tânără și inimoasă și pe ghemotocii fericiți după

gustarea fructului oprit.
Atunci, părintele, care avea cinstea de a lua măsura cuvenită

în potolirea acestei neînțelegeri, l-a trimis pe paznic să
aducă din magazie un coșuleț de nuiele. Apoi l-a pus să se urce
în copac și să strângă coșul plin cu cireșe pe care ni l-a dăruit
cu bucurie, după care ne-a binecuvântat cu crucea pe care o
avea la el, să avem un început bun în viață și dăscălița, dar și
învățăceii.
Și la fiecare început de vară, când se coc cireșele și copiii

își sărbătoresc ziua, îmi amintesc de această întâmplare
hazlie, dar și de prima mea lecție de observare în aer liber a
cireșului din curtea mănăstirii Celic

 

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.