O zi din viața noastră de copil parcă era o veșnicie!
CĂSUȚA DINTRE APE ȘI POVEȘTILE EI
Și acum, când mă gândesc la căsuța de la Mila 26, aproape de Vulturul, mi se face” pielea de găină „ povestește tanti Maria.
Era o căsuță mică pe malul canalului și printre sălciile înalte și pletoase dacă te uitai mai bine nici nu se zărea. Doar iarna îți dădeai seama că acolo locuia cineva, după fumul care se zărea ieșind prin hornul casei. Acolo am trăit multe bucurii cu frații mei și mai ales în vacanțe. Restul timpului din anul școlar, noi, copiii, locuiam în oraș la casa noastră din Tulcea, împreună cu mama.
În casa de la baltă trăia doar tata. Şi pentru că avea mult de muncă, îi mai dădeau o mână de ajutor doi sau trei tineri din sat care lucrau cu ziua și asta după ce munci erau de făcut prin curte. De altfel harnici, cu care tata se învoise ca să-l ajute cu treaba la ferma pe care o primise moștenire de la tatăl său cu animalele și tot ce era în ea. Bunicul începuse să îmbătrânească și i-a dat-o fiului în care-și pusese nădejdea s-o pună pe picioare și chiar s-o înflorească. Ce-i drept, mai dădea și el câte o mână de ajutor, dar mai mult cu părerea. Se aplecase de spate și nu mai era bărbatul puternic dinainte, doar ochii îi rămăseseră la fel, care te scrutau cu privirea aceea adâncă pe care o simțeai până-n vârful picioarelor.
Tata s-a bucurat mult de această moștenire, mai ales că avea șase guri de hrănit și de ținut la școală. Era tânăr, puternic și a început s-o sporească ajutat și de cei doi oameni cu ziua care își doreau să învețe meserie de la un meșter iscusit la toate și mai ales în lucrul cu lemnul. Se pricepea la toate muncile care se cereau în curte, casă, grădină, iar când își punea ceva în cap făcea chiar și o casă. O lua de la temelie și până-n toamnă era cu acoperișul pus.
Casa, pe care tata a construit-o cu ajutorul zilierilor și cu sfatul bunicului, nu era foarte mare, însă destul de încăpătoare pentru noi, atunci, care eram încă mici și fără mari pretenții. Adevărul e că, unde locuia el, era cam pustiu pe timpul acela. Casele erau răsfirate de-a lungul Dunării la un kilometru sau doi depărtare una de cealaltă. Cea mai apropiată de casa noastră mai în jos de noi de-a lungul Dunării la mila 26 era o altă fermă, acolo unde trăia familia Manole și la o altă depărtare de un kilometru era cea a familiei Țuidea și ei crescători de vite, ca și noi. Eram mai apropiați de această familie pentru că aveau și ei copii cam de-o seamă, Margareta, Antonia și Mița cu care ne jucam în vacanță. După ce ne întorceam de pe la școlile unde învățam, copilăream cu toții în căsuțele de la fermă. Și pentru noi, copiii, un kilometru care despărțea fermele noastre, însemna o aruncătură de băț și nu ne era greu să ne întâlnim la canal lângă casa noastră, unde se făcuse o bucată mare de reniș la unirea dintre canal și Dunăre. Acolo apa nu era adâncă și puteam să mergem prin ea o bucată bună, cu apa ajungându-ne până mai sus de genunchi. Cei care nu știau să înoate bine făceau baie acolo unde era apă mică, mai ales noi, fetele. Tata, care nu avea timp să ne păzească, ne lăsa în grija fraților mai mari, care erau cu ochii pe noi, ca să nu ni se întâmple ceva rău.
Ei se duceau mai la adânc, că doar erau băieți și, din când în când, câte unul din ei se dădea cu capul la fund fără să-l vedem și înota pe sub apă până ajungea la noi, fetele și ne apuca de picior și atunci ține-te sperietură și țipete. Fratele nostru mai mare, Fănel, începuse s-o placă pe Margareta și avea ce avea cu ea și ca un pește înota pe sub apă o apuca de picior, iar ea se speria și el o lua în brațe ca s-o liniștească, motiv ca să fie aproape de ea. La țipetele ei ieșeam și noi speriate din apă cu cămășile ude și lipite de noi prin care se vedea totul prin pânza subțire de stambă a cămășii. Chiuiam și ne stropeam în fugă ca să ne ferim de băieții care alergau să ne-ajungă și să ne dea cu capul la fund. Când auzea larma, tata, de pe unde era, venea în fuga mare ca să vadă ce-a luat foc. Mustăcea când se prindea despre ce era vorba și se făcea că-i ceartă pe băieți. Cred că își amintea cum era copil și le făcea cu ochiul fraților mei, șugubeți.
Crescuserăm și am început să-l ajutăm și noi la treburi cu ce puteam. Printre joaca noastră ne împărțeam și treburile pe care le aveam de făcut fiecare. Eu, a continuat ea …ca să-ți spun drept, mă cam feream de făcut mâncare, cum îl auzeam pe tata că întreabă:” Cine face de mâncare azi”? Mă fofilam de fiecare dată și îmi găseam de treabă prin curte, pe la păsări, animale și le lăsam pe celelalte surori mai mari să se ocupe de această treabă, tare grea după mine, dar nici la mulsul vacilor și oilor nu mă băgam, aici Geta, sora noastră mai mică, ajunsese mâna dreaptă a tatei. Învățase încă de mică să mulgă vacile și oile, de fapt era ajutorul tatei și cea mai apropiată de el. Era cea mai mică dintre noi și ne făcea să râdem din orice. Toată lumea o pierdea din ochi, dar mai ales băieții. Ne făcuserăm deja mărișoare și am început să cutreierăm locurile din baltă, să ne vizităm vecinii care aveau băieți și fete. Noi, fetele, aveam și câte o preferință și ne făceam drum una-două la casa familiei Teodorov Iftim și Matroana. Și nu degeaba trăgeam acolo!
Aveau o casă plină de băieți, înalți, frumoși și harnici. Singura fată din curte era Marica, cu care stăteam de vorbă și o mai trăgeam de limbă de câte un frate al ei care ne căzuse cu tronc.
De fapt, nu de asta mergeam acolo, tata ne trimitea cu treabă la ghedu Iftim. Avea cea mai bună râșniță din partea Iocului. Așa că tata ne trimitea cu un săcuț de porumb din care să facem bulgur pentru păsări și porci. Râșnița mărunțea porumbul ca pe un mălai grișat, puteam să facem chiar și mămăligă din el!
– Tu, fată, mâncam atâta mămăligă atunci, că nu ne mai săturam! Și o mâncam cu de toate: cu brânză o făceam bulz, cu jumări, cu ouă. N-ai să mă crezi, dar o mâncam și cu marmeladă. Și, nu știu dacă tu ai auzit de terci, dar nouă ne plăcea tare mult. Îl făceam special sau atunci când fierbea mămăliga, înainte ca să fie vârtoasă, luam direct din ceaun cu polonicul și ne puneam în castroane. Și parcă văd și acum… aveam niște castroane de tablă cu model și colorate vesel pe care tata ni le-a cumpărat când eram micuți, de la țiganii care veneau prin sat cu ceaune, cratițe, ligheane, tăvi, polonice și ce mai trebuia într-o gospodărie cu mulți la masă. Cred că tata s-a gândit să ne cumpere castronele de tablă ca să ne țină mai multă vreme.
În zilele când mergeam la ghedu Iftim vedeam cum întotdeauna venea pe lângă noi un băiat blond, înăltuț, subțirel, cu ochi albaștri luminoși și acum îmi amintesc de ei când se uita spre tine parcă te hipnotizau sau altădată te mângâiau.
Și cu toate acestea era chiar timid, se apropia ușor de noi, parcă mergea pe vârfuri, căutând-o din ochi pe Geta, sora noastră mai mică. Cum o vedea se lumina la față, iar ochii îi străluceau ca două steluțe. Noi, cele mai mari, știam de ce se bucură! Când dădeam porumbul la râșniță și era rândul Getei, Haralambie, așa îl chema pe băiat, râșnea el în locul ei și după ce punea în sac mălaiul, lua sacul în spate și ne ajuta până acasă. Tot drumul până acasă tăcea, dar cu orice prilej își arunca pe furiș ochii spre Geta. Din vorbă în vorbă, ne-am interesat și noi despre el și am aflat că lui Haralambie, cel mai mic băiat al familiei Teodorov Iftim, îi plăcea școala și voia să învețe la școli înalte ca să ajungă un om mare. În vacanțele pe care le petreceam la baltă începuseră să se facă seri dansante la Căminul Cultural din Maliuc. Ne-ar fi plăcut să mergem și noi acolo, eram și noi mai mărișoare, dar tata era foarte îngrijorat de asta, pentru că până acolo erau cam doi kilometri de mers. Și totuși la rugămințile noastre pe tata nu-l lăsa inima să nu ne lase și ne dădea în grija fratelui nostru mai mare, Fănel, în care avea încredere. Primii care plecam eram noi, însoțite de frații noștri mai mari, ne opream la fiecare casă și până ajungeam acolo unde se făcea balul ne adunam o gașcă mare, aproape toți tinerii din Maliuc și din Vulturul. Ne uitam curioși unul la altul, ne făceam ocheade, vorbeam tare ca să ne arătăm prezența. Începuse muzica la patefon, dar cel mai mult ne înveselea la acordeon un băiat din Vulturul și când începea să cânte încingeam niște hore de ridicam praful până în tavan. Eram fericiți și fără griji. Când se termina balul plecam spre casă și, în noaptea liniștită, glasurile noastre vesele se loveau de pădurea și balta din spatele satului și se întorceau spre noi în ecouri, tremurate și prelungi. Ne jucam și spuneam alte cuvinte, unele chiar pocite ca să vedem cum se schimbă. Săream, ne strâmbam, ne amuzăm de toate și râdeam din orice.
Mă gândesc acum cât de frumoși și fericiți eram!
Haralambie venea pe lângă noi ca o umbră și ne ocrotea cu privirea tot drumul, se așeza pe lângă Geta și o urmărea cu privirea aceea de îndrăgostit.
– Ce mai, dragostea e oarbă, vede doar ce vrea!
A doua zi ne aminteam cum a fost și desfiram firul în patru și începeau discuțiile între noi, fetele:
– Ai văzut, Margareta, ce rochie scurtă avea Paulina?
-Prea scurtă după mine și prea subțire, i se vedea totul prin ea… și continua…
– Precis s-a îmbrăcat așa, ca s-o placă Timoșca. N-ai văzut cum îl urmărea Paulina? Nu-l pierdea din ochi… cred că este în stare s-o mănânce pe cea care se uită la el… sau… de Ioana ce să mai zic, n-ai văzut-o cum se învârtea în jurul lui Sașa? Nu mai avea loc nimeni de ea… Ai văzut ce frumos mai cânta Iordan la acordeon? Parcă nu te mai poți opri de la horă când cântă el…
Și frații mei aveau gândurile lor despre fetele pe care le plăceau, dar treceau mai repede ca noi, peste seara dinainte. Ei aveau și alte griji, erau paznicii bostanei din fundul grădinii. Își făcuseră într-o salcie bătrână, pe crengile cele mai groase de sus, un ceardac. Acolo dormeau noaptea ca să nu fure nimeni pepenii și bostanii din grădina noastră. Făceau cu rândul, unul păzea și ceilalți dormeau. Fratele nostru mai mare, Fănel, mai făcea câte o glumă cu frații cei mici, urmărea când era somnul cel mai dulce și atunci striga tare:
– Hoții la pepeni, săriți, măi, hoții!
Din somnul cel mai dulce, cei care dormeau tun, săreau speriați și escaladau crengile salciei până jos și alergau spre bostană. Fratele cel mare râdea pe muțește de agitația stârnită. Ajunși la bostană se prindeau că au fost păcăliți, dar așteptau și ei momentul ca să-l păcălească.
Și tanti Maria, mijindu-și ochii de bucuria amintirii, semăna cu o turcoaică, râdea în hohote și se întorcea spre mine.
– Tu crezi, fată, că ne fura cineva pepenii? Nu, nici vorbă! Acolo, pe la ferme, toată lumea avea pepeni. Numai că tata îi lăsa pe frații mei să învețe cum să apere agoniseala familiei și asta era o treabă de băieți. Când mă gândesc acum, vacanțele de vară erau minunate, acolo la baltă.
Tata fiind tare ocupat și mai tot timpul plecat, ba la câmp sau în baltă, ori construia ceva de care avea neapărată nevoie, nu prea avea timp să ne facă mâncare, dar am învățat să ne descurcăm singuri. Acolo la baltă, viața era ușoară și în grădină aveam tot ce ne trebuia: legume, cartofi, pepeni, roșii, ardei, iar ouă de toate culorile și mărimile. Așa că nu ne era greu să ne încropim o mâncare. Și dacă adunam din grădină câteva roșii așa cum erau încă cu mirosul acela de roșie sănătoasă crescută în pământul mănos și negru de baltă și dacă mai puneai lângă ea o bucată de pește sărat de pe frânghia din magazie, mâncarea era asigurată sau făceam cum zicea tata” mâncarea puturosului”, omleta peste care dădeam drumul și la o ceapă tăiată mărunt cu mărar din abundență că te lingeai pe degete de bună ce era și nu mai spun cât era de sățioasă. Aveam leac și pentru sete, pe care ne-o astâmpăram cu pepenii tărcați, negri și verzi din grădină, care creșteau unul peste altul învălătucindu-și vrejurile frățește între ele. Intram ușor printre ei să nu cumva să-i strivim pe cei mai mici și aveam grijă să nu-i mișcăm sau să-i întoarcem pe partea cealaltă că rămâneau necopți. Ne uitam la cârcelul de la codiță și, dacă era uscat, însemna că este copt sau altădată îl încercam dându-i un bobârnac cu degetul și dacă suna mai gros era copt. Nimeream de multe ori și pepenii ciuliți, erau și ei buni ca să ne astâmpere setea. Mai târziu ne gândeam și la o masă mai consistentă. Aici intrau în joc băieții, care aruncau un pripon în baltă cu o ață lungă pe care aveau agățate mai multe cârlige. Lăsau priponul în apă și nici nu ne învârteam bine prin grădină sau făceam o tură de alergătură de-a lungul canalului, că imediat băieții scoteau nerăbdători pripoanele și gata, peștele era scos și strălucea în reflexele apei de la razele pe care le trimitea soarele în apa limpede ca de cristal. Peștii prinși erau colorați și strălucitori și se zbăteau ca să scape de capcana pescărească în care intraseră. Și așa cum îi scoteam găseam o bucată de lemn din pădure pe care-i curățam așa cum se zbăteau și îi puneam într-un sajoc și le dădeam drumul în apă, iar după câteva mișcări în apa bălții îi scoteam gata pregătiți ca să le dăm drumul în ceaunul deja pregătit cu apa din baltă și-i agățam toarta de sârmă de lemnul tare sub care ardea un foc molcom. Așa făceam atunci mâncarea, la cujbă. Cujba o aveam în grădină, o așezaseră oamenii pe care-i aveam cu ziua. În grădină aveam tot ce ne trebuia și legumele tot de acolo le luăm. Într-una din zile când să scot priponul am simțit că atârna ceva greu de el. Am început să țip cât mă ținea gura de emoția care mă năpădise și de teamă să nu scap peștele m-am opintit cât am putut de tare și am scos deasupra apei un pește mare pe care abia puteam să-l trag la mal. Se zbătea și sărea ca să scape din undița care i se înțepenise de marginea buzei. L-am curățat așa cum se zbătea în mâinile mele. Îmi aluneca printre degete, dar nu m-am lăsat și l-am pus pe jar și crede-mă l-am mâncat cu atâta poftă, mai ales că l-am prins eu.
În lunile de vacanță, tata ne lăsa să dormim mai mult, știa ce dulce este somnul dimineața și se gândea la noi, că suntem încă copii și o să avem timp să ne trezim dimineața. El se scula dimineața odată cu ivirea zorilor, când afară era răcoare și era destul de ușor ca să sape în grădină. Era bine și pentru el, dar și pentru plante că soarele nu ardea și nu se păleau. Grădina era curată fără nici măcar un pic de iarbă și chiar dacă mai găseam câte-un fir pe ici pe colo, noi o pliveam și o aruncăm în curte la păsări. Pe timpul vacanței noi eram paznicii ei, ca să nu se apropie păsările văzduhului, ciorile, vrăbiile, de pălăriile de floarea -soarelui sau de știuleții de porumb.
Tata montase darabane în două -trei locuri din grădină, făcute din clopotele vechi de la văcuțele din grajd și cum trecea pe-acolo cineva dintre noi, trăgea de sfoara atârnată și alunga toți intrușii din grădină. De multe ori darabanele nu făceau față la câte păsări se adunaseră prin copacii din jurul grădinii și atunci tata făcea și sperietori din hainele și pălăriile vechi de prin curte, dar și așa, tot ne vizita câte o vulpe. Observam că din când în când dispăreau din păsări. Nu ne părea rău că aveam păsări și pentru pofticioși!
Aveam de toate în curtea și în grădina noastră și în fiecare dimineață tata aduna ouăle în căciulă și le aducea așa proaspete cum erau în cuibar, de multe ori cu puful de la găină pe ele sau cu noroi, le punea sub cloșcă să le clocească… și în trei săptămâni ieșeau la lumină ghemotoacele galbene și creșteau ca din apă, curtea era plină de pui, că nici nu le mai știam numărul. Se întâmpla câteodată să apară din senin câte o găină cu pui de rață. Ei, dar vreau să povestesc ceva tare frumos din copilăria mea!
Se întâmpla tot vara. Într-o seară am plecat prin fundul grădinii noastre să aduc văcuțele acasă, am intrat prin stufăriș să mai văd ce se mai întâmplă acolo. Când mă uit mai bine am văzut un cuibar mai mare acoperit cu frunze, puf și pene. Mă opresc și mă uit mai bine în cuibar era doar un singur ou, dar unul mare și alb cum nu mai văzusem. Dacă am văzut că nu era nimeni pe-acolo l-am pus în poală și am intrat tiptil-tiptil în curte să nu mă vadă nimeni și l-am băgat sub o rață care clocea. Am uitat de ou, dar după ce au început să iasă rățuștele vesele și gălăgioase am văzut că rața încă nu se ridica după cuibar. Într-o dimineață am văzut că a apărut rața cu un pui mare și urât în urma ei. Nu mai văzuserăm așa ceva și ne-am mirat de această întâmplare. Rața și-a luat rățuștele și puiul galben și se plimbau pe canalul care trecea pe lângă grădina noastră. Era un pui de lebădă care creștea pe lângă casa noastră printre păsările din curte! Acolo la baltă, în intensitatea aceea de frumusețe și lumină, se întâmplau minuni inundate de bucuria soarelui, a vântului, a apei și a timpului care parcă stătea în loc. O zi din viața noastră de copil parcă era o veșnicie în frumusețea fără margini a ceea ce ne înconjura.
