De când mă știu, am iubit caii și astăzi o să vă spun o poveste adevărată despre  puiul de mânz!

 Și am să încep așa cum…

Încă de copil priveam cu jind și cu oarecare invidie la oamenii și mai  ales în curțile prietenilor care aveau cai. De multe ori mă uitam uimită la flăcăii care treceau în trap  călare pe ulițele satului, mândri și făcând  un adevărat spectacol și mai ales atunci când voiau  să fie văzuți de prietenele sau de fetele pe care le plăceau.De pe unde eram,cum auzeam tropăit pe uliță , lăsam totul și fuga  la poartă  în urma călăreților .Ca și mine, alți curioși se  adunau de pe la fiecare poartă și fugeam în urma lor pe ulița satului  să vedem spectacolul  călăreților. Treceau în trap ,mândri că atâția ochi îi urmăreau  de pe la porți și, pentru spectacol,ciupeau ușor cu biciul calul cu coama  neagră și lucioasă, castanie sau albă ca zăpada. Mie îmi plăceau cel mai mult cei cu coama albă ca zăpada, poate și din cauză că erau mai rari și de câte ori vedeam un cal alb credeam că este un semn de noroc  pentru ziua aceea .Pentru mine era ca un talisman. Copil fiind mă furișam ca să nu mă vadă ceilalți din casă și îmi făceam de  treabă  la margine,chipurile să văd  pe unde sunt vacile noastre sau să le duc apă de la Dunăre numai ca să văd caii. Mă uitam mai de la distanță la caii care pășteau iarba proaspătă lângă pădurice și îmi plăceau cât de zvelți și arătoși erau cu coamele înfiorate de vânticelul ce adia ușor.

Mi-a rămas această dragoste pentru cai toată viața și  nostalgia că nu am avut și noi în curte un cal.

Dar cum întotdeauna am fost o norocoasă și că cineva de Sus mă ajuta ca să-mi îndeplinesc visurile, chiar și mai târziu, așa s-a întâmplat și-atunci!

Ajunsesem educatoare în sat și, după ce terminasem orele , am plecat spre casă cu o droaie de copii ,blonzi și pistruiați , pe care-i trăgeam cu greutate  pe căldura de amiază. De abia ajunsă acasă ,când nici nu apucasem să-mi trag sufletul după mersul prin căldura care mă moleșise ,ne trezim la poartă cu mătușa Vasilina Staicu ,o vecină din mahalaua noastră cu care ne aveam bine. Așa cum eram prin casă, am ieșit repede  la poartă ca să o invit în casă, însă am rămas uimită când am văzut că adusese cu ea un mânz  alb, mic ,care abia se ținea pe picioare.

Mătușa,uitându-se bucuroasă spre mine și cu milă spre puiul  mic, mi-a spus că este din perechea de gemeni pe care-o fătase ,cu o săptămână  în urmă , iapa neagră.

-Tu ,o știi pe Negruța. Acum două zile a fătat  doi pui , dar este tare slăbită și nu are lapte de-ajuns ca să-i hrănească pe amândoi , așa că m-am gândit ca unul  să ți-l dau ție . Știu că de mică îți plăceau caii .

Îmi amintesc că mătușa Vasilina ținea mult la mine și un copil înțelege asta , cel mai bine. Și parcă  o văd cum ne aștepta la poartă cu o farfurie vârfuită cu  plăcinte din toate felurile și ne împărțea cu dărnicie la toți copiii din mahala. Altădată ne apăra pe noi ,fetele, de băieții care aveau, ce aveau ,cu cozile noastre și  mai ales  mă scotea din mâinile lui Paul, un băiat în clasă cu mine.Cum auzea țipetele noastre ,mătușa își lăsa toate treburile și  ieșea la poartă ca să ne scape din mâinile ștrengarilor de băieți care mai mult ne speriau.

Mă întorc la povestea mea! După ce a intrat în curte cu mânzul după ea ,fără multe cuvinte mi-a spus că de -acum încolo mânzul este al meu.Și a ținut să-mi amintească:

-Să ai grijă de ea  și s-o hrănești cu biberonul la început,iar voi aveți lapte de la văcuțe Și ca și când a uitat ,în treacăt mi-a amitit:

-Să știi că nu i-am pus nume,te las pe tine să-l strigi cum îți place.

-A… și să nu uit … este  fetiță! 

M-am apropiat de ea cu gingășie și am mângâiat-o. Avea o piele catifelată, caldă cu  părul scurt și -a apropiat boticul de mână mea și mă adulmeca , parcă să simtă mirosul mamei ei .Cu pași temători a venit spre mine și așa am putut  s-o văd mai bine .Era  albă ca neaua și cu o pată galbenă ca o steluță, deasupra  ochilor. Boticul ei mirosea a pui mic și abia rupt de la  ultima masă a mamei.Am mângâiat-o și am văzut cum mătușii i se umeziseră ochii și tot mângâind-o i-am pus și numele , primul care mi-a venit în minte,de parcă îl aveam scris undeva. Când am strigat-o Bela și-a acceptat numele la prima strigare.

Și de-atunci mi-am intrat în rolul de mămică a puiului de mânz.

Adevărul  e că nu-mi era străin acest rol. De mică am fost învățată  să am în grijă  câte un pui :mieluț, cățel, vițel , surioarele mele mai mici,elevii mei.

I-am pregătit o sticlă cu lapte încă cald ,muls de dimineață, a apucat lacom biberonul și a început să sugă cu ochii închiși, cu bucuria și  plăcerea gustului de lapte cu arome de plante crude. L-am ținut în tinda casei câteva zile, apoi pentru că tânjea după mama lui, l-am dus în grajdul animalelor.

Așa am scăpat  mai repede de grija biberonului, spală sticla, umple-o de fiecare dată cu lapte proaspăt, imediat după ce era muls de la vacă, ca să creadă că este de la mama lui. În saivanul animalelor, atunci o aveam pe Siritca și vițelușul ei, Dumănica (numele îl primea de la ziua când  a fost fătată). Am început să urmăresc cum este primită  de celelalte animale și dacă la început o  priveau mai de departe , ușor- ușor au primit-o și pe ea acolo. Bela se uita  atentă cum Dumănica  smotocea voioasă și împingea cu botul ugerul plin al mamei ei și cred că prin minte îi treceau frânturi din primele momente din viața ei de pui. Într-o dimineață, trezindu-mă mai devreme, m-am dus la grajd s-o hrănesc pe Bela și nu mi-a venit să cred când le-am văzut pe Dumănica și Bela sugând la  ugerul Siritcăi  deoparte și de cealaltă parte.

Siritca, mama Dumănicăi ,l-a adoptat pe puiul străin și a început să-l alăpteze ca și pe puiul ei.Cu timpul , Bela și Dumănica deveniseră  prietene.

Se mai supărau câteodată din cauza jocurilor.

Belei îi plăceau  jocurile  în care își arunca  coama pe spate ,ca să simtă cum  vântul o înfiora. Dumănica avea și ea jocuri , dar altele, cele de tropăit pe loc și imediat, ca o zvârlugă ,alerga în jurul saivanului până obosea .Pe timpul zilei,stăteau împreună și nerăbdătoare așteptau seara când Siritca venea de la margine cu ugerul mare ,plin cu lapte gustos , sănătos și îndestul pentru ei doi pui, dar și pentru puii familiei.

În fiecare zi le povesteam copiilor despre peripețiile celor două prietene, a puiului de vacă și a puiului de iapă.

Dimineața, copiii abia așteptau să le povestesc ultimele noutăți despre cei doi pui. De acasă îmi pregăteam povestea și de multe ori mai adăugam și alte lucruri despre ce ar trebui să știe copiii despre cai sau le răspundeam cu lux și amănunte la toate întrebările despre cei doi puii și mama lor. În fiecare zi o luam de la capăt!

Ce m-a bucurat foarte mult este că pentru o perioadă au uitat de poveștile cu Căpcăuni, Zmei, Împărați ,Balauri.

Era chiar mai bine să le povestesc întâmplările reale prin care treceau puii lângă mama lor.

Și  cred că prin acele povești au înțeles că sentimentul de mamă este același la orice ființă:copii,animale, păsări, insecte.