UN PICNIC LA IARBĂ VERDE
Ce ziceți ca în una din diminețile de sâmbătă sau
duminică, așa din senin, să găsiți că este tocmai timpul
potrivit ca să plecați împreună, bunici, părinți, cățel,
pisel, ba și un copil din vecini la un picnic cu familia la
pădure sau pe malul Dunării ori altundeva și mai ales
acum că se apropie vacanța .
Aveți grijă când ajungeți că nu sunteți singuri
acolo, ba un vecin cu copiii, în jur cunoscuți, prieteni. În
aer liber se vorbește de „verzi și uscate” și se dezleagă
limbile la o mâncărică gustoasă și o bere spumoasă. La
un pahar de „vorbă” fiecare vrea să se laude cu mlădițele
lor, mai ales bunicile. Nici nu s-ar putea altfel, doar se
știe că de când sunt ele pe lume, cred că lăstarii tineri
care se trag din ele sunt cei mai frumoși, veseli, talentați,
politicoși, deștepți, și fiind atâta lume adunată la un loc,
unde puteau mai bine să pornească laudele despre
nepoți. Nu i-a fost deloc greu unei bunicuțe uitându-se
în jur dacă este urmărită de cineva și când a văzut că a
trezit interesul chiar persoanei nimerite, vecina de lângă
bloc care era la masa alăturată, a început cu voce tare să
spună că ce talentată este nepoțica ei, Ilenuța.
– La cântat n-o întrece nimeni!
Și a continuat mândră:
– Pot să fac pariu cu tine pe ce vrei, Mario, că se
poate întrece chiar cu privighetoarea din pădure!
Cum bunica vecină nu a vrut să se lase mai prejos a
început și ea să-și laude nepotul, pe Paulică.
– Să cânte, ce mare treabă este asta, Ioano? Toată
lumea știe să cânte! Să-l vezi tu pe nepotul meu câte
știe… Am să-l pun chiar aici în fața voastră, ca să vedeți
cu ochii voștri ce talentat este. Știe să povestească de
zici că este adevărat! Parcă ești la un film atunci când
spune o poveste. Pe scenă zici că este un actor și nu mai
spun că-i plac mai mult cele vesele. Nu degeaba îl laudă
profesorii! Este cunoscut și pe stradă!
Continuând cu laudele:
– Nu știu ce bunică este mai fericită decât mine
când văd cum se oprește lumea când îl vede pe undeva,
să-i spună o vorbă bună și să-l laude: „Bravo ție,
Paulică!”. Te rog să mă crezi că de multe ori lumea vrea
să facă fotografii cu el, a spus tare ca să fie auzită și de
ceilalți și se uita curioasă la fețele lor ca să-și facă o
părere de cum a primit lumea vorbele ei.
– Lasă, mătușă Ioană, că nu numai nepotul matale
este așa deștept, mai sunt și alții. De Paulică am auzit și
eu și este așa cum spui mata, „ce-i al lui e pus deoparte”,
dar acum suntem la pădure să vorbim și despre ale
noastre, să mai povestim, să mai mâncăm, să râdem… să
mai lăsăm contradicțiile și să ne clătim ochii cu
frumusețea de aici.
Și nu-i așa, acolo în liniștea pe care ți-o dau
pădurea și aerul curat, când prin toți porii inspiri
frumusețea cu verdele, tainele ei și cu tot ce este în ea…
copacii bătrâni, unii aproape seculari, copacii tineri cu
frunzele în sus ca să prindă din zbor, să învețe și să
simtă despre tot ce este acolo: freamătul din șoaptele
spuse între ei, șușotitul la urechea unui copac bătrân
despre micul vlăstar abia în mugur, susurul pârâiașului
care șerpuia printre copacii seculari și le răcorea
rădăcinile înfipte în adâncurile pământului sau izvorul
care stingea setea unui călător însetat care era în trecere
prin pădure…
În liniștea de-acolo fiecare are curajul să se
exprime liber și să-si spună povestea cu voce veselă sau
tristă și își prezintă pe scenă tot spectacolul vieții cu
bune și cu rele. Și simt că tot ce trăiește acolo se bucură
sau se întristează cu ei și chiar ecoul se întoarce spre ei
cu bucuria sau tristețea pe care au trimis-o spre ei și
păsările își trimit cântecele în triluri vesele, joase sau
înalte, iar pomii prin foșnetele frunzelor le răspund în
felul lor și în toată acea frumusețe, fiecare se
dezinstalează de la rețeaua principală, cea de zi cu zi, cu
toate fețele ei ascunse, politețe exagerată, lingușire,
periaj și se leagă la rețeaua pădurii.
Și, culmea, în momentul acela, orice ființă poate să
se prezinte așa cum este de-adevăratelea cu puritatea
aceea de la începuturi, unde avem la îndemână cuvântul,
păpușile și libertatea inimii.
Poftiți, vă rog! Scena vă aparține!
Dar atenție, nu pot să urca pe ea decât acei care
spun adevărul!
Deci… să înceapă spectacolul!
Și nu-i așa, pe scenă fiecare poate să fie altcineva.
Copilul poate să fie mamă și în rol poate să se poarte
exact ca mama din fața lui și în mintea lui lui o poate
vedea în atâtea feluri: exagerată, cicălitoare sau rea ori
bună și frumoasă.
Poate vă întrebați cine și ce are de învățat din asta?
Desigur, atâtea persoane!
În primul rând persoana despre care se joacă rolul,
ba și o vecină care se regăsește în rolul copilului și cam
toți spectatorii prezenți la spectacol. Dar cel mai mult
păpușarul care-și joacă rolul bucuriei sau nemulțumirii.
Păpușarul prin trăirile care le transmite prin păpușa pe
care o mânuiește, repară defectele personajului pe care-l
joacă!
Într-un fel păpușa este paravanul după care fiecare
actor mic sau mare de pe scenă își spune oful și de unde
speră o schimbare a rolului pe care-l joacă.
Schimbarea vine doar atunci când ne jucăm rolul
cu sinceritate