PRIMA ZI ÎN GRĂDINIȚA ÎNGERILOR

Ce povestesc acum este o întâmplare destul de comică acum, dar nu și atunci. V-o împărtășesc așa cum am simțit-o.

Parcă mă și văd, emoționată și timidă, în prima zi într-o grădiniță din oraș. Mi-a luat cam mult timp dimineața până să mă gătesc gândindu-mă la cum sunt îmbrăcate educatoarele orășence.

Ajunsă în fața grădiniței, m-am oprit și cu ochii am cercetat curtea ca să-mi fac prima impresie. Curioasă și totuși mirată când am văzut cum în curte nu era niciun pic de verdeață, doar o curte pietruită cu ciment gri sumbru și-atât.

După mine era prea trist, venită dintr-un sat unde doar dacă-ți aruncai privirea într-un loc, vedeai verdeață și apă! Mi-am făcut curaj și am intrat în grădiniță unde m-a surprins un miros neplăcut de mâncare, haine purtate și un iz de aer închis.

Așteptam pe hol să văd la cine să mă informez unde este cancelaria. Pe tot holul destul de lung nu era nicio mișcare, doar se-auzea de undeva mai de departe în surdină un zumzet, semn că era cineva acolo. După puțin timp a ieșit dintr-un birou o doamnă și care, după ce s-a recomandat, mi-a spus că este contabila unității. Dintr-una din sălile de unde venea zumzetul a ieșit una dintre femeile de serviciu care m-a condus în sala unde erau copiii. Prinsesem tocmai momentul când copiii așteptau micul dejun.

Am intrat în sală bucuroasă și nerăbdătoare să-i cunosc pe noii mei elevi.

Eram subțirică că, dacă bătea vântul mai tare, mă lua pe sus. Eram observată și urmărită printre gene, măsurându-mă din ochi, probabil își ziceau în gând „Ia să te vedem ce știi și ce poți să faci?”.

Cred că prima impresie pe care le-am făcut-o lăsa de dorit pentru copiii școliți cu (manevrele școlărești) trasul sforilor, și citindu-le gândul mi-am dat seama că am început cu stângul. Îmi căutam sprijin în unul din ei, așa cum făceam de fiecare dată când vorbeam în fața clasei. Nu puteam stabili nicio legătură cu nimeni de acolo. Mă fixau cu ochii și doar atât. Intimidată și cu o voce care abia se auzea am început:

–              Sunt educatoarea voastră. Mă cheamăăă…, și deodată s-a ridicat dintre copiii care mă urmăreau cu curiozitate o fetiță mai înaltă decât toți, vioaie și cu niște ochi negri isteți care te pătrundeau. I-am simțit pe pielea mea. Se vedea că era lidera grupului de copii. Sigură pe poziția ei și-a băgat două degete în gură, a fluierat lung și a dat o comandă scurtă.

–              Copii, faceți gălăgie!

Și la comanda ei s-a declanșat vacarmul.

Săreau și țipau de zici că erau cuprinși de streche. Încercam să-i liniștesc, dar vocea mea era un mic sunet neexistent în gălăgia care se dezlănțuise. Nimic nu mă ajuta: nici statura, nici glasul, nici toată pedagogia pe care o știam.

Mai târziu am aflat că pe fetița care dădea comenzile o chema Viorica și era lidera copiilor. Când a auzit larma din clasă a venit în fugă îngrijitoarea și pe un ton aspru, mai mult gâjâit din gât, i-a liniștit pe gălăgioși.

A fost prima lecție pentru mine și din ziua aceea am început să învăț regulile din acea unitate. Așa am aflat că în grădiniță era la modă mituiala și era bine să te împrietenești cu Viorica care își câștigase titlul de lider. Ca șefă avea o singură pretenție: să-i dăruiești o ciocolată. Acolo era musai să dai o ciocolată ca să poți stăpâni grupul de copii și mai ales la început cum eram eu. Viorica primea ciocolata ca pe un drept pentru munca ei. Mă gândesc acum că nu era o mită prea mare pentru ajutorul pe care ți-l dădea.

Cu timpul am învățat cum să mă port cu acei copii și am început să-i iubesc. Pe Viorica mi-o apropiasem și nu de puține ori mă foloseam de ajutorul ei. Trebuia s-o iau cu frumosul că altfel, dacă o deranjam cât de puțin, le dădea copiilor comanda: „Faceți gălăgie!”.

Norocul nostru, al educatoarelor care lucrau cu acei copii, era că nu aveam prea mulți elevi în clasă, maxim zece, iar dintre ei Viorica îmi era de mare ajutor. Cu timpul începusem să fiu sigură pe mine și nu mă mai speriam de ei, găsisem o punte către inima lor.

Dimineața mă primeau bucuroși bătând din palme, tropăind din picioare și vorbind toți deodată după cum puteau. Câțiva doar silabiseau grăbiți ca să spună ceva și chiar dacă nu înțelegeam mai nimic după mimică, gestică, ochii spuneau totul.

Cu timpul am început să le înțeleg limbajul. Ca să vă spun cu toată sinceritatea programa pentru acei copii era complicată și nu am găsit în ea niciun ajutor, poate doar să mă informez cum să mă port cu acei copii. Îmi găsisem propria metodă de predare pentru ei. Și am început cu obiectele de lângă ei. Dimineața mergeam la baie fiecare cu periuța de dinți și le arătam cum să se spele, la masă îi învățam cum să folosească furculița, cum să stea pe scăunel și cum să mănânce. Spuneam cu voce tare cum se numește un obiect și dacă nu puteau să pronunțe cuvântul le arătam obiectul. Doar dacă le arătam periuța ei imitau spălatul dinților și tot așa cu toate obiectele din jurul lor.

Cu acei copii mi-am dat inspecția pentru gradul II. Doamna inspectoare a rămas surprinsă de metoda de predare pe care mi-o găsisem cu acei copii și a recomandat-o și colegelor.

M-am felicitat că am avut răbdare cu ei, că i-am ajutat și învățat cum am putut pe fiecare… doar atât cât am primit. Am înțeles că erau copii nevinovați, singuri pe pământ. Iar eu pentru un an am fost educatoarea îngerilor.