Scuze, dar se mai întâmplă!

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU MUNTELE
În liceu mă făcusem destul de cunoscută prin cercurile de U.T.C., ca o tânără îndrăzneață și cred că din acest motiv eram invitată la ședințele organizate în cercurile de tineri, unde luam cuvântul fără să am emoții. Cred că asta mi se trăgea de la lecțiile de socialism cu domnul diriginte, Ioniță Dumitru, și poate chiar de la cititul în biserica din sat. Oricum, toate colegele mele se bazau pe mine atunci când era vorba de vorbit în fața unui grup mare, eram reprezentanta lor.
Așa îmi făcusem prieteni printre tinerii profesori reprezentanți ai organizației U.T.C.
Într-o vacanță de vară, primesc o scrisoare recomandată acasă că sunt selectată să merg în tabără cu un grup de elevi din Tulcea, în tabăra Nucșoara, o comună din județul Argeș.
Vestea a venit ca un trăsnet în familia noastră: pe de-o parte ne bucuram, pe de altă parte ne îngrijoram. Eu nu am fost niciodată plecată atât de departe de acasă, cum o să mă descurc, îmi trebuia haine mai bune și ca să fiu sinceră se punea și problema cheltuielilor. Banii pe care-i strângeam pe vară erau programați pentru toamnă și începerea școlii. Acum însă era în joc și mândria alor mei, că o să plec în tabără. Până atunci, nimeni nu mai fusese din copiii din sat și asta, după părinții mei, merita tot efortul.
Și vestea a început să circule prin tot satul.
„Ați auzit de fata lui Ion, pleacă în tabără la munte? A fost aleasă de la liceul unde învață.”
„Bravo ei!”, spuneau unele guri, altele însă spuneau altceva:
„Ei, parcă numai ea pleacă! Și băiatul meu a fost ales, dar nu a vrut să meargă.”
Păreri și păreri din toate părțile. Mama însă nu își bătea capul cu asta, era prea ocupată. Trebuia să facă cumpărături pentru plecare. Nu prea avea bani, dar avea practică, de a lua bani dintr-o grămadă s-o pună în cealaltă și tot așa să le rotească după nevoi. Și-a făcut și ea socotelile: hainele pe care mi le ia puțin mai grosuțe ca pentru munte, pot să le folosesc și toamna la școală.
Înainte de plecare cu o săptămână, mi-am pregătit bagajul și cu geamantanul în mână, am plecat de-acasă, nu înainte însă de a primi de la fiecare câte o povață, un sfat, un gând bun măcar. Bunica îmi spunea:

  • Să ai grijă, bunică, să te închini seara că nu ești acasă!
    Mama îmi spunea și ea:
  • Vezi, mamă, să ai grijă, cum cheltui banii ca să-ți ajungă.
    Și surioarele mele: să le aduc ceva de la munte: „Niște…”, dar aici nu mai știau ce să spună pentru că nu știau mai nimic despre munte.
    Eu, care învățasem la geografie despre munți, păduri, ape, le-am promis că o să le aduc pietre adunate de pe malul râului de la munte.
    Până la vapor, toți ochii erau după mine. Își dădeau coate, șușoteau între ei, mai ales femeile.
    „Angelica merge în tabără la munte”, și fiecare se gândea în felul său.
    De la vapor m-am oprit la gara C.F.R.,unde mă aștepta conducătorul grupului cu datele copiilor (locația, traseul, adeverința de sănătate) care mergeau în tabără, un grup de nouă băieți care treceau în clasa a VIII-a.
    Pe rând au început să vină și copiii cu părinții lor, uitându-se după liderul grupului și curioși să vadă cine este.
    Dl prof Dorache Nicolae m-a prezentat părinților:
    „Domnișoara”…am văzut pe fețele mamelor îngrijorare, dar copiii cu care mergeam se bucurau că au o profesoară atât de tânără.
    Mă gândesc că s-au mai liniștit când au văzut că au venit și alte grupuri cu profesori și profesoare cu mai multă experiență.
    Cum eram destul de curajoasă, imediat am intrat în vorbă cu profesorii tulceni. Am ascuns însă teama mea că nici eu nu văzusem muntele.
    După câteva ore cu trenul, parcă mă găsise oboseala. Ne opream în stații, lume, colorit, discuții și eu, atentă la grupul meu. Mi se părea că e prea mult pentru mine, dar, încet- încet, lăsam în urmă câmpia și se vedeau în fața noastră crestele munților în ceață.
    Curioasă, m-am apropiat de fereastra de pe hol și băieții au venit lângă mine și împreună am făcut cunoștință cu muntele.
    În mersul lui, trenul lăsa în urmă sate, orașe, intram șerpuit prin păduri, pe lângă castele vechi, case construite altfel, treceam pe lângă oameni îmbrăcați în portul de-acolo, cu pălării largi. În stații, bărbați și femei cu coșuri pline cu afine, zmeură, ne îndemnau prin versuri glumețe să cumpărăm fructele acrișoare.
    Se însera și nu mai puteam să stăm la fereastră. Se lăsase frigul. Mă miram în gândul meu, că la noi seara este călduroasă.
    Când am ajuns în tabără, după ce am fost cazați în camere și după masa de seară, când de-abia mai puteam să ținem lingura în mână de obosiți, am adormit legănați încă de mersul trenului.
    Eu am fost repartizată în cameră cu o educatoare din Hunedoara, care era în primul ei an de învățământ. Era o tânără frumoasă, blondă cu ochii albaștri și cu niște obraji roșii, fini și catifelați. Mă gândeam atunci că i se trage de la apa pură de izvor și aerul rece de munte. Parcă mă jenam puțin cu tenul
    Pr in ochi i mei
    227
    meu ars de soarele fierbinte din Deltă și mi-am pus în gând să mă spăl în fiecare dimineață cu apa proaspătă din râușorul care trecea pe lângă fereastra noastră și poate așa șterg urmele arșiței soarelui și ale vânturilor de baltă.
    M-am trezit dimineața în cântecul păsărilor și susurul râului care trecea pe lângă cabana noastră. Parcă și ciripitul păsărilor semăna cu clipocitul apei. M-am ridicat veselă din pat și am deschis fereastra. Soarele îmi zâmbea printre brazii înalți până aproape de cer.
    Și am început să iubesc muntele. Totul era altfel decât la noi: diminețile erau reci și liniștite cu cerul de un albastru mai mult spre verde, parcă se oglindeau în ele pădurile de brazi. Soarele pe timpul zilei era molcom și te învăluia în căldura lui ca o catifea, față de la noi unde te ardea. Susurul liniștit al râului față de zgomotul valurilor Dunării care se izbeau cu forță de malurile de pietre lustruite de ani. Și vântul care se oprea prin crengile brazilor și pereții crestelor de munți era ca un vânticel, față de vânturile de la noi care veneau dinspre mare, când trebuia să-ți acoperi fața ca să nu îți intre nisip în ochi. Și sălciile noastre care își aplecau crengile ca să ne facem leagăne, față de brazii înalți, făloși și cu capul în nori, încrezuți după părerea mea. Plecările noastre pe munte erau adevărate drumeții. Mergeam unul după altul pe firul apei, pe poteci înguste și șerpuite, glasurile noastre vesele se auzeau în liniștea pădurii, reîntoarse în ecouri.
    Eram atât de fericită că îmi venea să sar ca o căprioară, dar mă gândeam că era cazul să nu mă vadă nimeni. Eram totuși conducătorul grupului meu.
    De la reguli se mai abătea câte unul, dar chiar și o mică muștruluială la adunarea de dimineață, când se stabilea traseul pentru ziua respectivă, era ca un foc de paie, față de bucuriile pe care ni le făcea muntele.
    Serile erau minunate!
    Stăteam toți în jurul focului de tabără, se legau prietenii, se schimbau impresii, se aruncau ocheade, fete, băieți, se cunoșteau, se descopereau.
    Mă uitam la flăcările focului cum se jucau cu culorile și mă gândeam că și inimile noastre treceau la fel prin toate bucuriile, luna pe cer lumina veselă la fericirea noastră, iar stelele ne făceau cu ochiul trimițându-ne câte o stea jucăușă. În noaptea de basm se auzea în surdină o chitară și sufletele noastre erau în armonie cu cerul, luna, stelele și locul în care ne simțeam fericiți. Vântul lin ne lua gândurile și le ducea în păduri, sate, orașe, ape, acolo unde le trimiteam.
    Am vizitat orașe, muzee, târguri și mi-am amintit de rugămințile surorilor mele să le aduc ceva de la munte și am făcut mici cumpărături pe unde treceam. M-am gândit pentru fiecare cam ce-i trebuia, dar mă uitam însă și la bani.
    Pentru bunica am luat un baston, mamei un batic, tatălui meu o lulea, turtă dulce, și acadele pentru toți.
    Nu am uitat nici de ce m-au rugat surioarele mele și bucuroasă că le puteam îndeplini dorințele, în fiecare dimineață strângeam pietricele de pe malul râului Nucșoara, din păduri conuri de brad, chiar mai multe, poate dăruiam și prietenelor mele.
    În ultima seară de tabără s-a organizat o masă festivă cu dans, premii, diplome, ținută festivă. M-am uitat prin hainele mele. Nu aveam multe, dar la vârsta aceea orice ți-ai fi pus era de sărbătoare. Mi-am amintit că am la mine rochia verde scurtă care mă scotea din toate situațiile și perechea de sandale albe cu tocuri înalte. Părul numai dacă îl aruncam pe spate și-l ciufuleam un pic, cu o floricică pe care o ascundeam printre șuvițele blonde, făcea totul.
    M-am uitat în oglindă atentă și atunci mi-am dat seama că și pistruii pe care-i aveam pe obraz aveau farmecul lor. Eram fata de acolo, de la malul Dunării.
    Sala de festivități lumina cu atâta tinerețe și bucurie! Era un moment cu niște oameni care s-au întâlnit într-un loc pentru
    un timp sau pentru totdeauna. Și în tangoul care începuse, m-am trezit invitată la dans de un profesor mai în vârstă, care, cu eleganță, mă conducea pe ring în pași siguri, fermi, eleganți. Am simțit că nu știu să-mi stăpânesc emoția și speriată am fugit în cameră.
    Eram o copilă care încă învățam despre oameni, pomi, cer, ape și mai ales cum să faci față sentimentelor care te copleșesc pe neașteptate.
    Și atunci aveam toată viața-n față!

angela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.