Și a doua zi alte bucurii ne așteptau, vacanța cu prietenele mele abia începea!

RIETENIA ÎN VACANȚĂ
Prieteniile legate în liceu continuau și în vacanță.
Așa s-a întâmplat și în vacanța de vară a anului III, când,
într-o zi, ne-am trezit acasă pe nepusă masă cu trei colege de
liceu.
Venirea lor era tocmai în acea perioadă când începusem
să mă plictisesc în sat. Vizita neașteptată a bunelor mele prie-
tene Ana, Maria și Florica a fost tocmai la timp ca să ies din
starea de lehamite care pusese stăpânire pe mine.
Pe mama a lăsat-o fără cuvinte. Vizita prietenelor nu era
tocmai într-o perioadă potrivită, mai ales că grădina cerea
muncă, pe lângă altele, și era schimbare, iar mama când era
luată pe nepregătite se pierdea cu firea.
Din clipa aceea casa a fost dată peste cap. A trebuit să ne
strângem, că nu avem atâtea camere, dar mama a mobilizat
toată familia în această organizare.
În camera mea, care era mai mică, s-au mutat surioarele
mele mai mici, care se puteau înghesui în patul meu, iar în cam-
era lor a mai adus un pat și a aranjat să fie dormitorul nostru.
Nu era cazul ca mama să stabilească perioada de găzduire
pe vacanță, atâta timp cât vacanța era pe la jumătatea ei, dar
mi-a șoptit la ureche să le trag de limbă pe colege câte zile au
de gând să stea, chipurile ca să știe și ea cum își planifică tre-
burile din grădină.
Încet-încet mama s-a obișnuit cu atâtea fete în casă și a
început să ne răsfețe.
Am avut și eu mare noroc cu această vizită pentru că
scăpam de sculatul de dimineață „din crucea nopții” ca s-o ajut
pe mama. Spre exemplu trebuia să duc vacile la cireadă, dar
asta totuși era o treabă care îmi plăcea față de făcutul boțurilor
pentru nenumăratele ei construcții. Din dusul la cireadă al vaci-
lor mai aflam câte o bârfă de la o vecină și prindeam diminețile
cu toate bucuriile pe care le aduceau: răsăritul soarelui, ciripitul
și veselia păsărelelor, roua care îmi răcorea picioarele desculțe,
răcoarea dimineții, mirosul crud de ierburi și cerul cu norii de
un albastru-sineliu cu care se juca vânticelul ușor de dimineață,
pe care-i plimba de colo-colo amestecând culorile. Vecinele
care nu se mai săturau să povestească cele mai noi știri din sat.
Acum mă gândesc de ce îi plăcea mamei atât de mult să ducă
dimineața vacile la pășune.
Dar vizita colegelor mele a schimbat obiceiurile casei și
mama începea să se obișnuiască cu noi și ne alinta cum știa ea
mai bine, mai ales după ce prietenele mele o lăudau ce mâncare
bună face.
Ne sculam chiar târziu și mergeam la masă, mai ales că
până spre dimineață ne hlizeam din te miri ce și găseam atâtea
lucruri de care să ne amuzăm.
Eu nu îndrăzneam s-o privesc pe mama în ochii care-i
scăpărau de supărată ce era. Și nu că au venit colegele la mine.
Aveam mâncare destulă, dar i se dădeau toate planurile peste
cap și nu-i plăcea să rămână cu treaba în urmă. Dar politețea
are regulile ei și mama ne invita la masă cu un zâmbet larg,
bineînțeles cam pompos, după mine, care știam ce știam de ea.
Dar ce era al mamei, e pus deoparte: o gazdă cum puține gă-
seai.
Ne îmbia dimineața cu o masă plină de bunătăți:
smântână groasă ca untul, pusă în castronele mici de lut, ouă
ochiuri cu brânză de vaci răzuită deasupra, o cană cu lapte fier-
binte, atunci muls de la văcuțe, și nu mai spun de plăcintele
mamei cu brânză, cu varză, cu halva, cu dude, care o scoteau
din orice situație.
Și, după ce mâncam, cu vorbă multă, râsete, cu mama
învârtindu-se în jurul nostru, mă foloseam de situația în care
mama nu mă putea certa și mă ridicam repede de la masă, odată
cu prietenele mele fără să mă uit la ea și mergeam la malul Du-nării.
Priveam Dunărea! Vapoarele treceau și noi le făceam cu
mâna persoanelor de pe punte. Câteodată treceau chiar aproape
de mal și vedeam pe punte câte un tânăr sau chiar un domn
care se juca cu noi făcându-ne semne. Ne zâmbeam și în min-
tea noastră de tinere se derulau gânduri de tot felul și
imaginația zbura!
Oare cine era tânărul blond? Unde mergea? Ce gândea?
Ne așezam pe câte o piatră mare, lustruită și netezită de
atâtea valuri care au trecut peste ea, cu picioarele în apă. Valu-
rile ușoare ne mângâiau, și gândurile noastre plecau odată cu
ele. Ne uitam cu ochii în depărtare, nu scoteam nicio vorbă, dar
eram alături, prietene bune și nu ne păsa atunci de nimic, totul
era la picioarele noastre.
În sat vorbele au început să circule.
– La Angela au venit în vizită câteva colege de la liceu.
– Le-am văzut că stăteau la Dunăre, spunea și tanti Marișca,
vecina noastră.
Prietenii mei începeau să-și facă drum spre casa noastră,
ba că aveau să mă întrebe ceva, ba să împrumute o carte de lec-
tură pentru vacanță.
Mă bucuram că și eu aveam ocazia să-mi prezint priete-
nele, să ne organizăm puțin, să le arăt balta și să le duc la
căminul cultural, la balurile noastre.
Și am început să ne întâlnim seara la uliță. Prietenele me-
le au fost primite de zici că erau de acolo. Am înțeles că
tinerețea are aceleași simțiri: bucuria, freamătul, împotrivirile,
ocheadele, simplitatea, frumusețea. Începusem să fiu puțin ge-
loasă pe ele, care deja aveau admiratori chiar dintre prietenii
mei cei mai buni.
Mai ales Ana avea priză la băieti!
Era tare frumușică, cu niște ochi mari și maronii, cu stria-
ții mici, gălbui, cu părul pe spate. Și râdea cu gura până la
urechi de orice glumă făcută cu haz, lumina totul în jurul ei.
Mă bucuram totuși că nu erau băieții la care mă gândeam și eu
și am început să-mi trag niște avantaje din prieteniile băieților
pentru colegele mele. Bineînțeles să ne plimbe cu barca pe ca-
nale și m-am gândit la Mihai pe care îl aveam ca pe fratele
meu. Mai ales că tatăl lui era pescar, nenea Ilie, și astfel puteam
să ajungem la baltă unde erau pescarii.
M-am folosit puțin de timiditatea lui și i-am promis că
pun o vorbă bună pentru el pe lângă Ana, de care se îndră-
gostise de cum o văzuse. Și ca să fie o plimbare cât mai
frumoasă, ne-am organizat în mai multe bărci, fete și băieți, și
în dimineața următoare, fără să ne scoale mama, ne-am trezit
odată cu cântatul cocoșilor, emoționate și fericite de aventura
care ne aștepta! Pentru prietenele mele era prima ieșire pe baltă.
Mama încă de cu seară ne-a pregătit un coș cu bunătăți
pentru masa de dimineață, bucuroasă totuși că scăpa de cea de
prânz, și nu de alta, dar își mai făcea din treburile cu care
rămăsese în urmă.
Întâlnirea cu bărcile se făcea în dreptul nostru unde tata
avea făcut un mic pod din lemne și de care se puteau lega băr-
cile. Mama, îngrijorată, a coborât cu noi la malul Dunării să
urmărească cu ochii ei urcarea în bărci, mai ales a fetelor străi-
ne pe care le avea în grijă. Până să plecăm, a stat cu gura pe
noi: să avem grijă să nu ne balansăm în barcă, să nu ne scăldăm
în canale, să nu ne luăm după băieți că ei sunt puternici, pri-
meam toate sfaturile mamei cu supunere, dar gândurile noastre
erau la plecare!
Bărcile cu tineri și tinere au plecat una după alta spre ca-
nalul Arhipencu. Ca să ajungi pe canal trebuia să treci Dunărea
mai întâi. Și o luam la vale pe cursul apei în jos și apoi treceam
Dunărea. Tăiam valurile mici sau mari după cum bătea vântul
și ajungeam pe canal. Și acolo intram într-o lume de basm! Eu
mai văzusem de multe ori balta, dar prietenele mele zici că erau
la un film panoramic, cred că nici nu mai respirau. Bărcile lu-
necau ușor pe apă, trase la băbăici de băieții pricepuți care știau
cum să taie valurile, să ocolească o buturugă care ne putea răs-
turna. Și se pricepeau, că erau băieți de pescari!
Soarele începea să se arate puțin somnoros dintre norii de
un albastru-senin care anunța o zi frumoasă. Și așa somnoros
cum era, a început să zâmbească la veselia noastră. Câte un
pește auriu, parcă rupt dintr-o rază, ne trezea din uimire sărind
deasupra apei clipocind, stropii puri ca lacrima aproape
trezindu-ne.
Parcă a dat startul bucuriei!
Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe
tonuri diferite, unele zburau la cuiburile din sălcii, altele în
stufărișul din baltă unde își aveau cuiburile ascunse de ochii
curioși. Florile de pe malul canalului se legănau dintr-o parte în
alta de vânticelul ușor care se pornise, aerul era curat, barca
plutea ușor legănată de valuri, parcă eram într-un vis!
Ieșirea din canal, cu barca legănându-se ușor, cu ochii
noștri de tineri și tinere uimiți de atâta frumusețe, ne-a dus pe o
întindere mare. Balta prin care treceam, bărcile ușor oprite de
împletiturile ca niște liane de lujerii nuferilor albi și galbeni
care pluteau pe întinderea nesfârșită a apei. Am început să adu-
năm câțiva nuferi. Frunzele lor mari și late ne foloseau drept
pălării pentru căldura care deja se simțea. Ne-am împodobit cu
bijuterii din florile de nuferi galbeni și albi făcându-ne mărgele.
Eram frumoase, tinere și fericite cu ochii strălucind de bucurie.
În depărtare se vedeau coloniile de pelicani și într-un
ochi de apă limpede înotau grațioase lebedele. Mai departe se
vedeau colibele pescarilor și bărcile lor trase pe malul de pă-
mânt ușor înălțat față de nivelul apei, între stufăriș. Și cu cât ne
apropiam se auzeau ecourile glasurilor pescarilor în tonuri ve-
sele. Glume, mai ales când scoteau setcile din apă pline cu
pești care se zbăteau să scape din încleștarea plasei. Erau fru-
moși, colorați și, așa cum se zbăteau în soarele de dimineață,
parcă ne invitau la o joacă cu ei.
Am coborât din bărci cu picioarele amorțite și am început
să alergăm prin întinderile de stuf, iarbă, măturice, atenți totuși
să nu strivim cuiburile în care cuibăreau lișițele, rațele sau
broscuțele care se ascundeau printre ierburile verzi cu care se
confundau.
Adulmecam aerul de unde venea miros de mâncare făcută
la un foc de lemne în care pescarii improvizaseră o pirostrie.
Într-un ceaun mare, negru, cu torți din sârmă groasă, în care
puseseră apă din baltă, forfoteau peștii de toate mărimile și
soiurile printre frunzele de ceapă și câțiva cartofi tăiați mărunt.
La o masă făcută din patru țăruși, pe care erau bătute în
cuie două scânduri, se rostuia nea Ilie, tatăl lui Mihai, care fă-
cea într-un castron de aluminiu mare un mujdei pastă, să
ajungă pentru toată lumea, dar cu un ochi atent la ciorba care
fierbea la un foc molcom să nu să se sfărâme peștele.
Într-un târziu ne-au chemat la masă. Amețiți de aerul cu-
rat, de peisaj, de alergat prin păpuriș, de baltă, de apa
nesfârșită, eram atât de flămânzi încât am fi mâncat și iarbă. Și,
mai știi, la foame, poate ne apucam să mâncăm niște ouă din
cuiburile la vedere pe unde treceam.
Invitația la masă ne-a bucurat și ne-a înviorat. Așezați la
mese improvizate, din pari și scânduri, unul lângă altul, atenți
doar să prindem mai multă mâncare. La cât de repede se mân-
ca, mă gândesc acum că după mesele acestea s-a inventat
bufetul suedez.
Cred că nu am mâncat o mâncare mai bună ca atunci!
După borșul de pește, am pus și plăcintele mamei, care aveau
căutare mai ales la pescari sătui de mâncărurile cu pește.
După-masă, ne-am așezat pe pături, la umbra sălciilor,
așteptând să se ostoiască pârjoleala soarelui. Între glume, hâr-
joneli, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe parcă
pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul, natura,
prietenia, păsările, soarele, apa și cerul albastru.
Se lăsa înserarea.
Cu greu ne-am despărțit de locul minunat în care ne-am
petrecut ziua.
Ca și noi, soarele, pescarii, păsările, florile, iarba, gândă-
ceii, broscuțele se pregăteau de odihnă. Se făceau ultimele
treburi până la lăsarea serii: păsările își hrăneau puii, câte una
mai așeza un pai găsit pe jos cu care căptușea cuibul, văcuțele
își lăsau ugerele pline cu laptele proaspăt cu miros de ierburi să
le smotocească vițelușii cu gurile lacome de poftă și iubire, noi
ne grăbeam să ajungem acasă; și în toată natura era armonie!
Mama ne aștepta nerăbdătoare. Chiar ne dorise! Și după
ce i-am povestit cum a fost pe baltă am adormit buștean. În
visul meu treceau ca într-un iureș bucuriile simple pe care le-
am simțit, parcă îmi tăiau respirația!
Și a doua zi alte bucurii ne așteptau, vacanța cu prietenele mele
abia începea!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *