Și a doua zi alte bucurii ne așteptau, vacanța cu prietenele mele abia începea!

Și a doua zi alte bucurii ne așteptau, vacanța cu prietenele mele abia începea!
PRIETENIA ÎN „VACANȚĂ”
Prieteniile legate în liceu continuau și în vacanță.
Așa s-a întâmplat și în vacanța de vară a anului III, când, într-o zi, ne-am trezit acasă pe nepusă masă cu trei colege de liceu.
Venirea lor era tocmai în acea perioadă când începusem să mă plictisesc în sat. Vizita neașteptată a bunelor mele prietene Silvia, Doinița și Florica a fost tocmai la timp ca să ies din starea de lehamite care pusese stăpânire pe mine.
Pe mama a lăsat-o fără cuvinte. Vizita prietenelor nu era tocmai într-o perioadă potrivită, mai ales că grădina cerea muncă, pe lângă altele, și era schimbare, iar mama când era luată pe nepregătite se pierdea cu firea.
Din clipa aceea casa a fost dată peste cap. A trebuit să ne strângem, că nu aveam atâtea camere, dar mama a mobilizat toată familia în această organizare.
În camera mea, care era mai mică, s-au mutat surioarele mele mai mici, care se puteau înghesui în patul meu, iar în camera lor a mai adus un pat și a aranjat să fie dormitorul nostru.
Nu era cazul ca mama să stabilească perioada de găzduire pe vacanță, atâta timp cât vacanța era pe la jumătatea ei, dar mi-a șoptit la ureche să le trag de limbă pe colege câte zile au de gând să stea, chipurile ca să știe și ea cum își planifică treburile din grădină.
Încet-încet mama s-a obișnuit cu atâtea fete în casă și a început să ne răsfețe.
Am avut și eu mare noroc cu această vizită pentru că scăpam de sculatul de dimineață „din crucea nopții” ca s-o ajut pe mama. Spre exemplu trebuia să duc vacile la cireadă, dar asta totuși era o treabă care îmi plăcea față de făcutul boțurilor pentru nenumăratele ei construcții. Din dusul la cireadă al vacilor mai aflam câte o bârfă de la o vecină și prindeam diminețile cu toate bucuriile pe care le aduceau: răsăritul soarelui, ciripitul și veselia păsărelelor, roua care îmi răcorea picioarele desculțe, răcoarea dimineții, mirosul crud de ierburi și cerul cu norii de un albastru-sineliu cu care se juca vânticelul ușor de dimineață, pe care-i plimba de colo-colo amestecând culorile. Vecinele care nu se mai săturau să povestească cele mai noi știri din sat. Acum mă gândesc de ce îi plăcea mamei atât de mult să ducă dimineața vacile la pășune.
Dar vizita colegelor mele a schimbat obiceiurile casei și mama începea să se obișnuiască cu noi și ne alinta cum știa ea mai bine, mai ales după ce prietenele mele o lăudau ce mâncare bună face.
Ne sculam chiar târziu și mergeam la masă, mai ales că până spre dimineață ne hlizeam din te miri ce și găseam atâtea lucruri de care să ne amuzăm.
Eu nu îndrăzneam s-o privesc pe mama în ochii care-i scăpărau de supărată ce era. Și nu că au venit colegele la mine. Aveam mâncare destulă, dar i se dădeau toate planurile peste cap și nu-i plăcea să rămână cu treaba în urmă. Dar politețea are regulile ei și mama ne invita la masă cu un zâmbet larg, bineînțeles cam pompos, după mine, care știam ce știam de ea. Dar ce era al mamei, e pus deoparte: o gazdă cum puține găseai!
Ne îmbia dimineața cu o masă plină de bunătăți: smântână groasă ca untul, pusă în castronele mici de lut, ouă ochiuri cu brânză de vaci răzuită deasupra, o cană cu lapte fierbinte, atunci muls de la văcuțe, și nu mai spun de plăcintele mamei cu brânză, cu varză, cu halva, cu dude, care o scoteau din orice situație.
Și, după ce mâncam, cu vorbă multă, râsete, cu mama învârtindu-se în jurul nostru, mă foloseam de situația în care mama nu mă putea certa și mă ridicam repede de la masă, odată cu prietenele mele fără să mă uit la ea și mergeam la malul Dunării.
Priveam Dunărea! Vapoarele treceau și noi le făceam cu mâna persoanelor de pe punte. Câteodată treceau chiar aproape de mal și vedeam pe punte câte un tânăr sau chiar un domn care se juca cu noi făcându-ne semne. Ne zâmbeam și în mintea noastră de tinere se derulau gânduri de tot felul și imaginația zbura!
Oare cine era tânărul blond? Unde mergea? Ce gândea?
Ne așezam pe câte o piatră mare, lustruită și netezită de atâtea valuri care au trecut peste ea, cu picioarele în apă. Valurile ușoare ne mângâiau, și gândurile noastre plecau odată cu ele. Ne uitam cu ochii în depărtare, nu scoteam nicio vorbă, dar eram alături, prietene bune și nu ne păsa atunci de nimic, totul era la picioarele noastre.
În sat vorbele au început să circule.
– La Angelica au venit în vizită câteva colege de la liceu.
– Le-am văzut că stăteau la Dunăre, spunea tanti Marișca, vecina noastră.
Prietenii mei începeau să-și facă drum spre casa noastră, ba că avea să mă întrebe ceva, ba să împrumute o carte de lectură pentru vacanță.
Mă bucuram că și eu aveam ocazia să-mi prezint prietenele, să ne organizăm puțin, să le arăt balta și să le duc la căminul cultural, la balurile noastre.
Și am început să ne întâlnim seara la uliță. Prietenele mele au fost primite de zici că erau de acolo. Am înțeles că tinerețea are aceleași simțiri: bucuria, freamătul, împotrivirile, ocheadele, simplitatea, frumusețea. Începusem să fiu puțin geloasă pe ele, care deja aveau admiratori chiar dintre prietenii mei cei mai buni.
Mai ales Doinița avea priză la băieți!
Era tare frumușică, cu niște ochi mari și maronii, cu striații mici, gălbui, cu părul pe spate. Și râdea cu gura până la urechi de orice glumă făcută cu haz, lumina totul în jurul ei. Mă bucuram totuși că nu erau băieții la care mă gândeam și eu și am început să-mi trag niște avantaje din prieteniile băieților pentru colegele mele. Bineînțeles să ne plimbe cu barca pe canale și m-am gândit la Mihai pe care îl aveam ca pe fratele meu. Mai ales că tatăl lui era pescar, nenea Ilie, și astfel puteam să ajungem la baltă unde erau pescarii.
M-am folosit puțin de timiditatea lui și i-am promis că pun o vorbă bună pentru el pe lângă Doinița, de care se îndrăgostise de cum o văzuse. Și ca să fie o plimbare cât mai frumoasă, ne-am organizat în mai multe bărci, fete și băieți, și în dimineața următoare, fără să ne scoale mama, ne-am trezit odată cu cântatul cocoșilor, emoționate și fericite de aventura care ne aștepta! Pentru prietenele mele era prima ieșire pe baltă.
Mama încă de cu seară ne-a pregătit un coș cu bunătăți pentru masa de dimineață, bucuroasă totuși că scăpa de cea de prânz, și nu de alta, dar își mai făcea din treburile cu care rămăsese în urmă.
Întâlnirea cu bărcile se făcea în dreptul nostru unde tata avea făcut un mic pod din lemne și de care se puteau lega bărcile. Mama, îngrijorată, a coborât cu noi la malul Dunării să urmărească cu ochii ei urcarea în bărci, mai ales a fetelor străine pe care le avea în grijă. Până să plecăm, a stat cu gura pe noi: să avem grijă să nu ne balansăm în barcă, să nu ne scăldăm în canale, să nu ne luăm după băieți că ei sunt puternici, primeam toate sfaturile mamei cu supunere,dar gândurile noastre erau la plecare!
Bărcile cu tineri și tinere au plecat una după alta spre canalul Arhipencu. Ca să ajungi pe canal trebuia să treci Dunărea mai întâi. Și o luam la vale pe cursul apei în jos și apoi treceam Dunărea. Tăiam valurile mici sau mari după cum bătea vântul și ajungeam pe canal. Și acolo intram într-o lume de basm! Eu mai văzusem de multe ori balta, dar prietenele mele zici că erau la un film panoramic, cred că nici nu mai respirau. Bărcile lunecau ușor pe apă, trase la băbăici de băieții pricepuți care știau cum să taie valurile, să ocolească o buturugă care ne putea răsturna. Și se pricepeau, că erau băieți de pescari!
Soarele începea să se arate puțin somnoros dintre norii de un albastru-senin care anunța o zi frumoasă. Și așa somnoros cum era, a început să zâmbească la veselia noastră. Câte un pește auriu, parcă rupt dintr-o rază, ne trezea din uimire sărind deasupra apei clipocind, stropii puri ca lacrima aproape trezindu-ne.
Parcă a dat startul bucuriei!
Păsările de toate culorile și mărimile ciripeau vesele pe tonuri diferite, unele zburau la cuiburile din sălcii, altele în stufărișul din baltă unde își aveau cuiburile ascunse de ochii curioși. Florile de pe malul canalului se legănau dintr-o parte în alta de vânticelul ușor care se pornise, aerul era curat, barca plutea ușor legănată de valuri, parcă eram într-un vis!
Ieșirea din canal, cu barca legănându-se ușor, cu ochii noștri de tineri și tinere uimiți de atâta frumusețe, ne-a dus pe o întindere mare. Balta prin care treceam, bărcile ușor oprite de împletiturile ca niște liane de lujerii nuferilor albi și galbeni care pluteau pe întinderea nesfârșită a apei. Am început să adunăm câțiva nuferi. Frunzele lor mari și late ne foloseau drept pălării pentru căldura care deja se simțea. Ne-am împodobit cu bijuterii din florile de nuferi galbeni și albi făcându-ne mărgele. Eram frumoase, tinere și fericite cu ochii strălucind de bucurie.
În depărtare se vedeau coloniile de pelicani și într-un ochi de apă limpede înotau grațioase lebedele. Mai departe se vedeau colibele pescarilor și bărcile lor trase pe malul de pământ ușor înălțat față de nivelul apei, între stufăriș. Și cu cât ne apropiam se auzeau ecourile glasurilor pescarilor în tonuri vesele. Glume, mai ales când scoteau setcile din apă pline cu pești care se zbăteau să scape din încleștarea plasei. Erau frumoși, colorați și, așa cum se zbăteau în soarele de dimineață, parcă ne invitau la o joacă cu ei.
Am coborât din bărci cu picioarele amorțite și am început să alergăm prin întinderile de stuf, iarbă, măturice, atenți totuși să nu strivim cuiburile în care cuibăreau lișițele, rațele sau broscuțele care se ascundeau printre ierburile verzi cu care se confundau.
Adulmecam aerul de unde venea miros de mâncare făcută la un foc de lemne în care pescarii improvizaseră o pirostrie. Într-un ceaun mare, negru, cu torțile din sârmă groasă, în care puseseră apă din baltă, forfoteau peștii de toate mărimile și soiurile printre frunzele de ceapă și câțiva cartofi tăiați mărunt.
La o masă făcută din patru țăruși, pe care erau bătute în cuie două scânduri, se rostuia nea Ilie, tatăl lui Mihai, care făcea într-un castron de aluminiu mare un mujdei pastă, să ajungă pentru toată lumea, dar cu un ochi atent la ciorba care fierbea la un foc molcom să nu să se sfărâme peștele.
Într-un târziu ne-au chemat la masă. Amețiți de aerul curat, de peisaj, de alergat prin păpuriș, de baltă, de apa nesfârșită, eram atât de flămânzi încât am fi mâncat și iarbă. Și, mai știi, la foame, poate ne apucam să mâncăm niște ouă din cuiburile la vedere pe unde treceam.
Invitația la masă ne-a bucurat și ne-a înviorat. Așezați la mese improvizate, din pari și scânduri, unul lângă altul, atenți doar să prindem mai multă mâncare. La cât de repede se mânca, mă gândesc acum că după mesele acestea s-a inventat bufetul suedez.
Cred că nu am mâncat o mâncare mai bună ca atunci! După borșul de pește, am pus și plăcintele mamei, care aveau căutare mai ales la pescari sătui de mâncărurile cu pește.
După-masă, ne-am așezat pe pături, la umbra sălciilor, așteptând să se ostoiască pârjoleala soarelui. Între glume, hârjoneli, mai ațipeam câte un pic și între vis și veghe parcă pluteam de bucuria simplă pe care ne-o dădeau omul, natura, prietenia, păsările, soarele, apa și cerul albastru.
Se lăsa înserarea.
Cu greu ne-am despărțit de locul minunat în care ne-am petrecut ziua.
Ca și noi, soarele, pescarii, păsările, florile, iarba, gândăceii, broscuțele se pregăteau de odihnă. Se făceau ultimele treburi până la lăsarea serii: păsările își hrăneau puii, câte una mai așeza un pai găsit pe jos cu care căptușea cuibul, văcuțele își lăsau ugerele pline cu laptele proaspăt cu miros de ierburi să le smotocească vițelușii cu gurile lacome de poftă și iubire, noi ne grăbeam să ajungem acasă; și în toată natura era armonie!
Mama ne aștepta nerăbdătoare. Chiar ne dorise! Și după ce i-am povestit cum a fost pe baltă am adormit buștean. În visul meu treceau ca într-un iureș bucuriile simple pe care le-am simțit, parcă îmi tăiau respirația!

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.