Îngerul meu păzitor!
LISA,ÎNGEUL MEU PĂZITOR
Despre cățelușa Lisa, am mai scris și în alte rânduri. A făcut parte
din viața noastră timp de 14 ani. Când povestesc despre asta, m-am
și dus cu gândul la ziua aceea când am adus-o acasă. Era o duminică fierbinte, iar aerul de-afară, dar și din casă aproape că te sufoca. Nicio adiere de vânt nu se simțea. Ne-ar fi plăcut măcar o gură de aer proaspăt și un vântișor care să răcorească totul. Mi-am amintit că de multe ori am primit invitație de la prietenii noștri Ștefan și Ilenca, ca să ajungem la căsuța lor de vacanță pe care și-o construiseră chiar pe malul Dunării, nu departe de oraș.
Cum atunci locuiam la bloc, vizita la căsuța din afara orașului era o ieșire potrivită ca să scăpăm de zăpușeala încinsă de la asfaltul pe care putea să sfârâie chiar și grătarul. Fără să mai stăm pe gânduri am răspuns invitației prietenilor. Am pregătit ceva să le dăruim de casă nouă și ne-am urcat în autobuzul care avea ultima oprire la capătul orașului. Tocmai bine, până la casa prietenilor nu mai aveam mult de mers, așa că am plecat la drum, iar cei câțiva metri de mers pe jos ne făceau bine.
Ilenca și Ștefan crescuseră la bloc ca și noi, dar cum erau ingineri
horticoli și-au dorit să aibă o grădină a lor unde să-și pună în practică cunoștințele de grădinărit. În curtea mică pe care o aveau încropiseră o mică grădină unde plantaseră tot ce credeau că le era de folos pe perioada iernii, atunci când se mutau din nou la bloc. Grădina amenajată de doi specialiști și lucrată cu folos fiecare bucățică, atrăgea privirile celor care treceau pe lângă ea.
La scurt timp după mutarea lor acolo, grădina și oamenii buni care
locuiau în curtea aceea, au atras atenția și altor noi locatari. De prin
jur și chiar din alte locuri ocupaseră pomii din grădină tot felul de
păsări, iar în curte se aciuise o pisică albă cu pisoii după ea și o cățelușă pechineză care nu se știa din ce pricini ajunsese acolo. Se vedea că era îngrijită și că venea dintr-o casă. Cățelușa era cuminte și cum trebuia să fete au primit-o și pe ea acolo. Încă temătoare de oamenii și curtea nouă unde ajunsese și-a făcut culcușul în grădină printre niște tufe de dumitrițe pe lângă un gard mai departe de ochii curioșilor.
Îmi amintesc că am stat la prietenii noștri până mai târziu și am
hotărât să plecăm spre casă cu ultimul autobuz. Toată ziua am petrecut-o sub umbrarul din grădină întreținându-ne la vorbă cu prietenii noștri. Am văzut că și Ioana noastră își găsise ocupație, descoperise cotlonul ascuns după tufele de flori, unde cățelușa pechineză abia fătase câțiva pui rotofei și jucăuși. Ca orice copil a admirat mai de departe puii cățelușei și imediat a venit în fuga mare spre noi, rugând-o pe prietena noastră să o lase să se joace cu unul din ei. Cum Ilenca a lăsat-o să-și aleagă puiul de care-i plăcea, Ioana a luat primul pui pe care a reușit să-l scoată de sub mama ei. Era o cățelușă maronie. S-a gândit ce nume să-i pună și a strigat-o cu primul nume care-i trecuse prin minte: Lisa.
Nu auziserăm până atunci de acest nume, dar l-am acceptat cu înțelegere știind că fiica noastră a ales acel nume ca să fie acceptat și iubit de întreaga familie. Alegerea puiului a fost ca o atracție între ele! Dintre cei șapte pui frumoși și dolofani, fete și băieți, Ioana a ales-o pe ea fără să se mai gândească la alt pui care o smotocea lacom pe mama lui. N-o să mai povestesc bucuriile și întâmplările pe care le-am avut cu Lisa în toți acei ani (prietenia cu fiica noastră, dragostea pe care i-o purtam toți ai casei). Și cum o iubeam mult, mai închideam ochii la escapadele pe care le făcea pe maidanul din spatele blocului unde locuiam atunci. Creștea odată cu fiica noastră, mânca tot ce mâncam și noi. Cum era o gurmandă mânca tot la rând, ba chiar nu se rușina nici atunci când se bătea parte în parte cu orice câine de pe maidan pentru un os pe care-l găsise câinele de pe terenul viran unde era și ea atunci. Și pentru că era așa de hrănace și avea mare grijă de burta ei, se îngrășase tare și aproape când să împlinească 14 ani cu greu o mai puteam scoate afară din casă. Încă își păstrase apetitul, dar obosea tare, gâfâia și cel mai mult dormita în coșul mare împletit din nuiele în care dormea de mică, acolo unde și-a crescut puii și își ținea jucăriile din plastic: un cățel, o maimuță și o minge pe care le ascundea sub pătura pe care dormea de frică să nu i le ia nimeni.
Într-una din nopți, care nu anunța nimic rău, ne-a trezit din somn
un horcăit atât de tare că am sărit speriați toți din casă. Așa am văzut că era Lisa. Speriați de horcăiele ei, am îngrijit-o toată noaptea. Abia dimineață am dus-o la cabinetul veterinar unde ajungeam pentru orice problemă de sănătate pe care o avea și asta de când era mică. Respira din ce în ce mai repede și totuși când o striga unul dintre noi ridica o urechiușă dându-ne semn că este bine. Cum aveam mare încredere în medicul veterinar am lăsat-o acolo. În câteva minune după aceea, am primit mesaj de la doctor: „Ne pare rău să vă dăm această veste, imediat după ce ați plecat de lângă ea, Lisa a murit. S-a ținut voit să nu moară de față cu dvs. Ce vreți să facem cu ea? S-o îngropăm noi sau o luați acasă”? L-am rugat s-o țină acolo, până ajungeam la cabinet. Ne-a plăcut grija cu care au pus-o într-o cutie de lemn, lăsând capacul desfăcut ca s-o mai vedem pentru ultima oară. Am îngropat-o în curtea casei pe care o construiam atunci, iar mai târziu am plantat acolo un arbore decorativ care înflorea primăvara devreme niște flori galbene și vesele așa cum era ea. Și pentru că o știam în curtea casei ne mulțumeam că Lisa încă făcea parte din viața noastră.
La două zile după ce a murit Lisa, în timp ce dormeam, am simțit
că îmi era tare rău. Inima îmi bubuia în urechi și bătea atât de tare că aproape îmi sărea din piept. Speriată și buimacă cum eram în somn mi se părea că Lisa se chinuia să se cațăre în pat trăgând de cearșafuri cu ghearele ca să ajungă la mine. Prin somn mă gândeam că este ceva ciudat ca Lisa, pe care o știam moartă și chiar o îngropasem în curtea casei pe care o construiam atunci să se întoarcă acasă unde încă mai locuiam. În vis am început să mă zbat și să mă mișc nesigură pe mine și să-i întreb pe toți din casă, dacă o mai vede cineva în cameră. Și cum nimeni nu o mai vedea în afară de mine, l-am rugat pe soțul meu să mă ducă la un doctor, ca să mă lămurească de ce se întorsese cățelușa acasă, când toți o știam moartă. Ca să mă liniștească, Mitea m-a luat de mână și am plecat spre un cabinet medical. Mi s-a părut ciudat că în visul meu era tânărul de la începutul căsătoriei noastre. Era îmbrăcat în haine de toamnă, cu pardesiul care-i plăcea mult, cel în carouri și pe care i-l cumpărasem de ziua lui. M-am simțit tânăra de atunci și bucuroasă ne-am luat de mână și am ieșit din casă. Strada pe care mergeam nu o mai văzusem niciodată. Era dreaptă și de o parte și alta a ei erau case. Toate de aceeași mărime și văruite albastru-sineliu. Curios era că nicio casă nu avea gard și nici grădini. Mergeam de-a lungul ei ținându-ne de mână și mirându-ne de locurile pe care nu le mai văzuserăm niciodată. După ceva timp de mers în noaptea înstelată unde nu se simțea nicio adiere de vânt am ajuns la capătul ei. În față am văzut o poartă înaltă de culoare maro, care nu ne permitea să mergem mai departe de ea. Speriată de ce vedeam l-am rugat pe Mitea să meargă cu mine și chiar i-am întins mâna, dar când am ajuns în fața porții, ușa s-a închis automat după ce am trecut eu. Mitea a rămas dincolo de poartă. Ajunsă acolo am văzut-o pe Lisa în fața mea, se gudura că mă vede și mă conducea pe un culoar lung cu două rânduri de paturi de o parte și de alta a holului. Curioasă, urmăream ce era acolo. Pe primul rând de paturi, cel din stânga, erau copii de toate vârstele băieți și fete. Cântau la harfă o muzică foarte liniștitoare. Simțeam că sunt fericită și aș fi vrut să mai stau printre ei. Nu le vedeam fețele, erau cu spatele spre mine. Și m-am întors cu fața spre celălalt rând de paturi. Acolo erau femei care se uitau spre mine cu ochi parcă ireali și care mă înfiorau. Mi-am luat ochii de la ele și mergeam în spatele Lisei de care nu eram speriată și tot mergând în spatele ei am ajuns la capătul holului. Am văzut că și acolo era o altă poartă, tot la fel de înaltă și tot de culoare maro ca și cea de la intrare. Într-un colț, pe ultimul pat, de pe rândul din partea dreaptă, cea unde erau femeile, era o doamnă îmbrăcată în alb și am crezut că era doctorița. Am întrebat-o și pe ea ca și pe cei din casă, de ce Lisa era încă în casa noastră, când știam că murise. Nerăbdătoare să aflu răspunsul mai repede m-am apropiat de patul unde stătea. Primul impuls a fost cel de teamă, m-au speriat ochii ei și totuși mi-am făcut curaj și am întrebat-o dacă poate să-mi spună dacă este adevărat că Lisa trăiește, după ce cu două zile în urmă a murit. Dacă am văzut că nu-mi răspunde am crezut că nu mă consultă pentru că nu am plătit-o. M-am întors din nou pe același drum spre soțul meu. Acum la întoarcere, copiii, erau cu fața la mine, iar femeile cu spatele spre mine. Lisa la fel ca înainte mă conducea spre ieșire. În drumul spre ieșire am întâlnit-o pe mama unei mătuși, era chiar pe mijlocul culoarului pe care mergeam și mânca cu poftă un bucată de pâine. Fiindcă am recunoscut-o, am întrebat-o:
– Ce cauți aici, mătușă Ileană? Ai venit și mata la doctor? Mătușa nu mi-a răspuns la întrebare, dar și ea, ca și celelalte femei, m-a privit
cu ochii aceia stranii. Lisa în schimb își vedea de drum dând la fel din codiță și conducându-mă acolo unde mă aștepta soțul meu. Când am ajuns din nou în dreptul porții pe care am intrat, ușa s-a deschis ca la comandă și de cealaltă parte l-am văzut pe Mitea care mi-a întins mâna și m-a tras cu forță spre el. Lisa nu a venit după noi. A rămas dincolo de poartă.
În următoarea clipă m-am trezit în patul nostru și cu inima bătând
să-mi spargă pieptul. Lisa nu mai era lângă mine, iar soțul dormea
alături liniștit. M-am ridicat ușor și am mers la baie. Am dat drumul la robinetul cu apă rece și am început să mă răcoresc pe față. Am văzut cum pe gât aveam o dungă roșie, semn că prin somn am răsucit cu mâna lanțul de aur de la gât și în mișcare mă sufocam. Lisa, cățelușa noastră, m-a salvat. Mi-a apărut în vis ca să mă mișc, trăgând cearșaful de pe mine. Nu știu ce mi s-ar fi întâmplat, dar cred că atunci am avut un înger păzitor. A fost Lisa, cățelușa care a făcut parte din viața noastră atâția ani!
