ROCHIA CARE TE SCOATE DIN TOATE

Pe doamna profesoară Galbur Anne -Marie am admirat-o de când eram
în liceu.
O vedeam mai întotdeauna pe holurile liceului…
Elegantă, distinsă, impunătoare, strălucitoare și cu un zâmbet
cald pe care îl trimitea fiecăruia cu multă sinceritate. Nu a fost
profesoara anului nostru de educatoare și pentru asta le
priveam cumva invidioasă pe colegele învățătoare de la A,
beneficiare în totalitate de profesoara de limbă română,
diriginta, prietena și mama de la școală.
Trec peste mulți ani și parcă mă văd cu fetița noastră,
Oana, grăbindu-mă să prind un loc pe o bancă din Piața Nouă,
(mai mereu aceeași bancă)… Trebuia să te grăbești ca să
găsești un loc liber pe bancă lângă minunata, înțeleapta și
sfătoasa profesoară.
Venea pe seară în Piață, întotdeauna însoțită de Bobi,
băiatul dumneaei, atunci destul de mare, poate 10-11 ani. Oana,
fiica noastră, avea cam un an. Eram în perioada când aveam
nevoie de sfaturi, o mamă tânără care nu le știa pe toate. Luam
la mine chiar și cu un carnețel ca să notez rețetele pe care mi le
dădea gratis doamna despre bolile copilăriei, despre mâncăruri
ușoare și sănătoase pentru copii, și alte sfaturi pe care eu, dar și
celelalte tinere de pe bancă, ni le însușeam ca dintr-o carte.
Imediat ce ajungeam acolo, în jurul nostru se adunau destule
mămici cu copiii lângă ele ca să asculte sfaturile date de
„doamna”, cum îi spuneam. Ca să fiu sinceră, se adunau acolo
în parc pentru doamna, care, cu multă răbdare și în felul ei
vesel ne învăța ce știa sau ce se ivea atunci. Avea pentru fiecare
un sfat și un gând bun.
Cu dumneaei vorbeam despre toate: cum îmi merge, ce
tratamente naturiste îi dau Oanei pentru imunitate… Schimbam
între noi rețetele, eu cele pe care le știam de la bunica și d-na
îmi dădea altele, ardelenești, pe care le știa, după felul cum se
uita la tine sau cum le prezenta, puteai să fii sigură că este
leacul care tocmai îți trebuie.
Îmi dădea și rețete de mâncare, altele decât cele pe care le
știam de-acasă, iar pe unele le făceam chiar în fiecare
săptămână. Am învățat de la dumneaei cum să fac ciulamaua
de pui, mâncărică cu gutui, și acum mă amuz când mă gândesc
că aproape în fiecare sâmbătă făceam, după rețeta doamnei,
ciulamaua de pui. Îmi plăcea mult și se făcea și ușor. Însă, într-o

zi, soțul m-a luat mai pe departe și mi-a spus să mai schimbăm

puțin meniul cu altă mâncare, sarmale cu varză spre exemplu.
Am să trec iar peste mulți ani, atunci când ne-am întâlnit
întâmplător la același cabinet dentar.
A stat cuminte cât era pe scaunul dentistului, dar se
vedea după ochi că se bucura că mă vede și cum a terminat cu
dentistul, a început cu întrebările în felul dumneaei: „Ce faci?
…Aia mică cred că este mare!”
Nu ne mai săturam de vorbă, dar între timp mi-a venit
rândul la dentist și ne-am salutat bucuroase că ne-am întâlnit și
a plecat spre casă.
Când am ieșit și eu de la cabinet, ușurată că următoarea
ședință o aveam abia peste o săptămână, am plecat agale prin
orașul cald cu adieri de miros crud de iarbă și flori. Era
primăvară! Îmi clăteam ochii cu explozia de culori și mă
bucuram de vânticelul care amesteca mirosurile de flori, de
iarbă, de pământ reavăn, de adierea călduță care mă mângâia ca
un fior. Mă uitam și pe la vitrinele magazinelor să văd ce
modele noi de rochii, bluze, eșarfe sunt la modă în primăvara
aceea și m-am oprit curioasă, să văd ce mai e nou la magazinul
Select, de unde întotdeauna îmi găseam ceva după gustul meu.
În magazin se auzeau râsete și pentru atunci era tocmai
ce-mi trebuia! Pe o canapea stătea doamna profesoară Galbur
Anne-Marie, care le întreținea în felul dumneaei cu glume pe
vânzătoarele de serviciu și clientele din magazin. Mă gândesc
acum că erau câteva din multele eleve.
Cum m-a văzut a început: „Uite, a venit și Dumbrăvița!”,
așa îmi spunea. Am intrat și eu în atmosfera veselă, însă îmi
mai aruncam și un ochi pe la rochii, dar mi-a văzut privirea și
s-a ridicat de pe canapea a luat o rochie în mână, și-a mijit
ochii uitându-se și la rochie și la mine și mi-a spus: „Uite,
rochia asta cu buline în toate culorile ți-ar sta foarte bine!
Îmbracă-te cu ea. Hai, probeaz-o!”
Amuzată, m-am uitat în portofel ca să văd dacă am bani
îndeajuns și ca o școlăriță am intrat în cabina de probă, am
îmbrăcat rochia și am ieșit afară din cabină ca să vadă cum îmi
stă. Se făcuse în jurul dumneaei o adevărată galerie și a început
să mă privească admirativ: „Întoarce-te să te văd. Ce bine îți
stă și ce frumoasă este! Ce mai, îți vine ca turnată. Bravo! Hai
cumpăr-o, ce mai stai?” și ca să mă convingă a spus:
„Cred că nu ai o rochie mai frumoasă în dulapul tău și
uite câte culori are, poți s-o asortezi cu orice geantă și
sandale.”
Mă învârtea în toate părțile, pipăia materialul din care era
făcută rochia: „Uite ce fin este și nici nu se calcă”…
Nu puteam s-o mai refuz, m-a făcut să cred că este rochia
perfectă. Și am cumpărat-o!
Toată vara aceea, ca un făcut, m-am întâlnit de trei ori cu
doamna profesoară și de fiecare dată eram îmbrăcată cu aceeași
rochie și parcă mă jenam. Ce-o să zică doamna, mă gândeam.
O să creadă că nu am altă rochie! Ultima dată am zărit-o mai
departe de mine, ne-am salutat și mi-a făcut un semn cu mâna
în felul dumneaei: „Vezi, ce bine că ai cumpărat-o!”
Și de fiecare dată când mă grăbesc să plec undeva repede
și nu-mi trebuie o rochie pretențioasă și pe care nu trebuie s-o
calc, mă duc la sigur în design și îmi iau rochia aleasă de
doamna profesoară și căreia, fiica noastră, amuzându-se, i-a dat
numele de „rochia care te scoate din toate”.
Și acum când trec prin piață, mă uit întotdeauna la banca
unde mă întâlneam serile cu draga mea profesoară și
sfătuitoare. Vreau s-o am în amintire așa cum o știam: veselă,
fericită și întotdeauna cu o vorbă bună pe care o împărțea cu
dărnicie la fiecare!
Și așa o să-mi amintesc întotdeauna de minunata doamnă
profesoară!