Poate e de vină dorul sau că astăzi sunt Moșii de iarnă și fiecare  ne pomenim  morții și chiar nu știu cum , dar încă de dimineață m-am trezit în minte cu o amintire pe care vreau să  v-o împărtășesc și vouă.

Ce povestesc acum se întâmpla în prima zi din luna de vară,când copii, părinți , bunici și  dascăli sărbătoream ziua copilăriei,prin bucurie,dragoste, speranță!  Dar ca un trăsnet, pentru familia noastră, a venit vestea tristă că tata nu mai este!

Ne așteptam, dar nu credeam că atât de repede.Pentru mine, moartea tatei a venit ca o lovitură neașteptată pe care am primit-o direct n inimă , acolo  unde-l țineam . Am primit-o și am trăit-o liniștit ,cu plâns în mine,dar cu trăiri frumoase din amintirile pe care le aveam cu el .

Stăteam de vorbă cu el, ore în șir de parcă era lângă mine .

Poate era așa și din cauză că vestea despre moartea lui a venit într-o zi când fiecare dintre noi  își amintea de momentele frumoase ale copilăriei, când ne întorceam cu gândul în trecut sau  o retrăiam prin ochii copilului de-atunci…Și amintirile dădeau năvală în mintea mea …parcă  îmi era frică ca să nu pierd niciuna…Îl vedeam în realitate mort,dar în mintea mea era cel cu care trăisem bucurii și clipe frumoase.De fapt vizionam un film care mi se derula prin fața ochilor, cu încetinitorul…

La parastasul de 20 de zile m-am hotărât să fac prima colivă din viața mea . Era pentru tata! Nu știam cum se face ,dar am întrebat-o pe mama . Cu mama nu prea puteam vorbi atunci … ca și mine trecea destul de greu după moartea tatei , se lupta cu durerea ,dar fără  să arate în fața noastă.

Mi-am  pregătit totul  pe masă  de cu seară și m-am trezit dimineață  înaintea celor din casă și am început să fac coliva după rețeta mamei.Aveam în mine o durere liniștită ,față de sora mea, cea mică, care depășea momentul supărată pe toți,dar mai ales pe divinitate .

La prima oră a dimineții, singură în bucătărie când toți ai casei dormeau, în timp ce îmi pregăteam pe masă ce îmi trebuia pentru colivă m-a cuprins o liniște adâncă ,parcă nereală!

Lacrimile îmi curgeau șiroaie și prin mintea mea treceau unul câte unul toți  cei dragi care nu mai erau printre noi.Mă simțeam fericită! Lacrimile erau de bucurie și coliva parcă era un tort pentru o aniversare !

Îi vedeam cum treceau pe  rând prin fața mea, unul câte unul din cei dragi  și parcă era aievea.

Prima a trecut mătușa Gafița cu zâmbetul ei în colțul gurii care arăta când a mirare , când a șăgâlnicie ,iar ochii  parcă mă mângâiau cu privirea.  Și treceau pe rând ,ca într-un iureș, amintirile dintr-o viață de om…

A  venit apoi bunica Ioana cu ochii ei blânzi și vocea blajină .Se uita la mine și m-am simțit o clipă ca în copilărie  când îmi  alunga  temerile de monștri, de întuneric sau  mă liniștea cu poveștile cu care  mi-a legănat copilăria.

Apoi Bunicul Ghiță cu bucuriile cu care mă răsfăța ,aduse din baltă și trimise  de iepuraș… și au trecut  Ghedu Iftim, băbica Matroana,ba chiar și un verișor, Valentin, care murise când era copil și după care am suferit mult…

Treceau prin fața mea ca pe o scenă și îmi spuneau ceva sau îmi aminteau ceva… mătuși,unchi,vecini dragi și am înțeles că veneau persoanele la care mă gândeam și le chemam în mintea mea…Trăiam un moment de imensă fericire și iubire! Și deodată bucătăria s-a umplut cu miros de  smirnă. De atunci , în fiecare an fac  o colivă în timpul postului pentru cei dragi. Și-i invit să-și prezinte spectacolul în fața mea .Și în liniștea dimineții, când cei ai casei încă dorm, eu vizionez un spectacol din viața mea cu cei care nu mai sunt cu noi,dar avem amintirile și trăirile frumoase pe care ni le-au lăsat.Și în fiecare primăvară în timpul postului abia aștept întâlnirea cu  cei dragi  plecați dintre noi ca să mai stăm de vorbă  despre ce mai fac , cum le este  și   să le spun cât de dor îmi este de fiecare!  Eu cred că  sunt în inima noastră și, atunci când ne este dor de ei, putem   să deschidem cu cheia lacătul inimii și să scoatem amintirile cu ei,să-i simțim și să-i vedem!