Bună dimineața, dragi prieteni!

Astăzi m-am gândit să public un articol din gândurile unei dăscălițe…Cine știe poate-i folosește cuiva…

O CĂLĂTORIE PRIN TIMP

Nu mi-am propus să scriu o carte cu nuanțe pedagogice sau psihologice, știți, mai degrabă aș vrea să fie genul acela de carte de la om la om, ca și cum am fi față-n față: să ne vorbim, să ne vedem, să povestim, să fim împreună și să ne simțim trăirile.

Cartea o scriu pentru părinți, bunici, dascăli, copii, dar mai ales pentru fiica mea, Oana-Iuliana, care a fost, să zic așa, puțin neglijată (ca de altfel toți copiii de dascăli) din grija pentru copiii din clasele pe care le aveam. Și poate nu aș fi terminat-o nici acum, însă imediat după ieșirea la pensie vine un timp când faci o călătorie prin suflet acolo unde ai depozitate amintirile cu trăirile așa cum au fost bune sau rele și după ce am văzut ce este acolo, consider că ar ajuta umilul sfat al unui cadru didactic ieșit la pensie, tinerelor dăscălițe, mamelor și chiar bunicilor.

Să se înțeleagă că atunci când te retragi din activitate ies la iveală în valuri gânduri, întrebări, concluzii, care aproape te copleșesc. Am făcut bine? Nu am făcut bine? Sau poate dacă făceam așa? Și, cum după pensionare timpul liber este prietenul tău, te servești în fiecare zi cu o porție sănătoasă de amintiri pe care le pigulești și le cerni prin ciurul cu cea mai fină sită și după asta le vezi atât de limpede, ba chiar îți trec prin fața ochilor de zici că atunci se întâmplă. Le vezi așa cum au fost și începi să le cântărești în minte dacă ai făcut bine sau nu. Cred că aici… parcă nu…și tot așa în fiecare zi.

După ceva vreme de pus în balanță ce am făcut, ce nu am făcut bine și după o migăloasă analiză, am tras o linie sub ele când am înțeles că în toată activitatea de dascăl am avut de toate: și plusuri, dar și minusuri pe care mi le-am asumat, iar pe altele le-am acceptat ca fiind firești, omenești, apărute în situații neașteptate.

Astăzi, după cinci ani de la pensionare, mi-ar plăcea să fac un portret al învățământului, unde aș avea multe de spus, însă nu sunt eu în măsură să cuprind această vastă temă, dar, atât cât pot, voi vorbi doar despre o părticică din el, mai bine zis un segment pe care l-am cunoscut destul de bine, învățământul preșcolar, acum pre-primar, în care am desfășurat o activitate de ceva ani (41 de ani) și vreau să vă asigur că nu vorbesc în necunoaștere, ci ca o cunoscătoare a acestei vârste.

Aici, unde, după mine, se pun bazele educației și prima cărămidă la temelia trainică care să susțină cetatea numită Educație, iar aici mă refer la învățătura simplă și sănătoasă cu care vin de-acasă.

Poate vă întrebați cum aș preda acum?

După pensionare am avut timp să mă gândesc și la asta. Sinceră să fiu aș merge pe învățământul tradițional cu tot ce ține de familie, obiceiuri, tradiții și chiar aș amesteca cumva tradiționalul cu modernul și noutățile aduse la zi așa cum am făcut întotdeauna.

Acum se face prea mult spectacol. Cred că, încă de mici, copiii ar trebui învățați că nu în toate zilele sunt pe scenă, că sunt și zile în care poate te lupți pentru următoarea zi. E greșit după mine ideea înrădăcinată între părinți că: „dacă eu nu am avut ce mi-am dorit, el să aibă”.

Aș fi de acord, doar atunci când a avea înseamnă împreună. Prin asta să se înțeleagă că și ei, copiii, trebuie să participe la bunăstarea familiei și că nu în toate zilele este Crăciunul.

Să nu credeți că sunt o învechită și chiar mă simt bine acolo unde este noul, dar țin mult la calitățile și bunul-simț față de valori și dascălii lor.

Și parcă văd cum trec prin mintea mea generațiile de copii și din fiecare pot să dau și numele copiilor, să povestesc despre fiecare câte ceva: cum era cutare sau ce-i plăcea cel mai mult, cum avea ochii, părul, dacă era timid, neastâmpărat, vesel, bun și neapărat îmi aminteam un moment cu el sau ea care m-a bucurat, m-a marcat și merg și mai departe… îi trec prin ochii minții ca să văd unde a ajuns fetița timidă sau băiatul poznaș… poate este avocatul, sau profesoara sau educatoarea, artista de teatru de păpuși… acordeonistul sau părinții de treabă ai fetiței sau băiețelului care seamănă cu Marcel, Mariana, Florin, Ancuța, Cătălina… Poate nu o să mă credeți cum îi recunosc pe unii dintre ei, după ochi. Ochii au rămas la fel!

De multe ori am auzit, mai pe ocolite, că ceea ce se predă celor mici sunt lucruri simple față de ce se predă la gimnaziu și la licee – matematică, istorie, limbă română, fizică, chimie. Este adevărat, sunt obiecte mai complexe, dar și copiii sunt mai mari.

Noi, educatoarele, începem predarea cu cele mai elementare cunoștințe, cele de la matcă. Simple, dar pentru toată viața. Este vorba despre noțiunile cu legăturile și firile cele mai adânci – mamă, tată, bunici, pământ, casă, frați, prieteni, loc, bunătate, ajutor, obicei, popor, țară. Ca cei mici să priceapă despre ce vorbim, îi învățăm prin joc, ba chiar intrăm în joaca lor. Cumva dăm în mintea lor. Cred că este cel mai greu să predai celor mici. Trebuie să te faci plăcută ca să te iubească și să înțeleagă ce vrei să-i înveți.

Și acum să ne gândim puțin… Vi se pare mai puțin important că cei mici învață despre ce înseamnă familie tată, mamă, țară, obicei, popor ?

Pensionarea mi-a deschis un alt drum care mi se potrivește ca mâna și mănușa și chiar mai bine la vârsta de-acum, când nu mai lucrez la clasă, dar pot să scriu pentru copii și consider că le pot fi de folos și așa foarte mult și cred că din cărțile mele pot afla multe lucruri: cum ne jucam, cum ne purtam sau cum ne construiam singuri jucăriile, dar și cum ne ajutam părinții la treburile pe lângă casă.

Dacă mă gândesc mai bine și mă întorc mult în urmă, în copilăria mea și chiar la liceu, eram simpli și fericiți cu ce aveam. Trăiam în familii numeroase, dar ne iubeam, hainele rămase mici le purtau ceilalți după noi, la școală împărțeam o bucată de pâine frățește să ne ajungă la toți. Cum terminam școala alergam ca să ajung la bunica, pe care o iubeam. Și atunci părinții plecau cu treburi la câmp, la vite de dimineață până seara, iar când ajungeau acasă erau atât de obosiți că adormeau imediat, fără să mai aibă timp să se ocupe prea mult de noi.

Și noi, copiii, aveam treburile noastre în gospodărie: dădeam mâncare la păsări și animale, ne puneam singuri în geantă cărțile, caietele, o bucată de pâine, o gutuie sau altceva de sezon și ne gândeam să mai luăm și ceva în plus pentru colegii care nu aveau. Aveam multe nevoi și atunci, dar ne mulțumeam cu puțin. Cel mai mult ne păsa de cel de lângă noi, să fie sănătos și voios.

Și cu jucăriile stăteam bine, cu atât mai mult că ni le făceam singuri din pănuși de porumb, din coji de nuci, din papură, stuf, cârpe. Nu erau strălucitoare să-ți ia ochii, dar erau naturale și erau creația noastră. Și mai știu ceva, atunci iubeam mult tot ce trăia pe pământul pe care-l călcam și sub soarele care ne încălzea.

Acum, la vârsta pe care o am, pot să fac o paralelă între cei de-atunci și cei de-acum. Atunci trăirile erau sincere, acum doar mimăm sinceritatea. Atunci sentimentul de iubire era adevărat, acum doar citești sau asculți pe Facebook sau pe altă sursă despre acest sentiment. Atunci adoram casa micuță unde ne îngrămădeam toți și vorbeam sau doar ne bucurăm că suntem împreună, acum vrem case cât mai mari în care fiecare se pierde întruna cât mai departe de celălalt, dar avem psihologii care ne sfătuiesc tot timpul să socializăm… Și aș ține-o tot așa mult și bine cu paralelismul de-atunci și de-acum.

Cum timpul este foarte prețios pentru fiecare dintre noi aș zice așa:

– Dragi dascăli, părinți, bunici, prieteni, vecini, cred că este bine să căutăm în noi sentimentele acelea de de-mult. Vă sfătuiesc să răscoliți bine în inima dumneavoastră. Ele sunt acolo, iar când le găsiți, scoateți-le la lumină și bucurați-vă de tot ce vine în viața voastră, trăind în case mari sau mici, învățând la sat sau la oraș, bogați sau săraci, dar fericiți, de fapt, asta este cea mai mare bogăție a omului.