Un sfat este binevenit oricând!

Un sfat este binevenit oricând!
DĂDĂCEALA SALVEAZĂ RĂTĂCEALA
Îmi amintesc și acum bucuria pe care o aveau copiii în zilele când mergeau la teatru de păpuși în oraș. Era altceva decât o zi obișnuită și o ieșire din climatul cunoscut familie, grădiniță, cartier. Era un moment așteptat cu nerăbdare.
Toată săptămâna se discuta despre eveniment în tot cartierul, cu orice ocazie, iar copiii întrebau tot timpul când plecau. Cel mai nerăbdător era Georgel, cel mai mic din clasă, care nu prea înțelegea cu ce se mănâncă „peatru” din poveștile copiilor mai mari.
– Hei, Georgel, nu se zice așa, îl lua peste picior unul dintre copii.
Atât le trebuia celorlalți, că începeau:
-Ha, ha, ha, copii, Georgel nu știe să spună teatru!
Apoi continuau:
– E pitic, e pitic !
Trebuia să-l liniștesc pe cel supărat, care, rușinat, se adăpostea în brațele mele. Era musai să iau o măsură cu ceilalți.
– Hai, nu mai vă dați mari, că și voi tot așa ziceați când erați ca el.
Și de-aici începeau întrebările:
– Doamna, dar eu cum ziceam?
Apoi o ploaie de întrebări… știți era momentul acela de tragere de timp.
Când aduceau copiii la grădiniță și mamele mai zăboveau prin curtea școlii ca să mai vorbească între ele.
Cred că cel mai bine ar fi fost să nu le spun copiilor de plecare, pentru că nu mai erau atenți la lecții. Dar nici nu puteam ține ascuns de copii acest eveniment pentru că trebuia să-i instruim pentru ieșirea din unitate și aveam destule să le spunem, știți rutinele obișnuite: cum să ne purtăm în locuri străine, să nu ne îndepărtăm de grup, să știm de unde venim, grădinița, numele educatoarei și multe altele.
Ca să-i învăț toate acestea organizam tot fel de jocuri distractive în care să repete adresele unde stau, cum o cheamă pe mama, pe bunica, pe doamna și grădinița. Îi așezam în semicerc și unul din copii se prefăcea că s-a rătăcit, iar eu, care aveam rolul de polițistă, îl întrebam ce s-a întâmplat și-i puneam destule întrebări care să-mi confirme că știu anumite date despre ei și familie, necesare în situația că se pierd de grup:
– Cum te cheamă, unde stai? Pe ce stradă și la ce grădiniță? Cum o cheamă pe mama, pe tata, pe doamna?
Și dacă răspundea la toate întrebările corect îl invitam imaginar să se urce în mașina poliției și imitând mersul mașinii îl duceam repede la scăunel. Trebuia să treacă toți în mijlocul cercului în rolul copilului rătăcit, astfel aveam posibilitatea să verific dacă-și cunosc adresa.
O ieșire din unitate cu mititeii nu este deloc ușoară. Era bine totuși pentru că atunci nu era nevoie să luăm aprobări de la școală, familie, inspectorat… știți genul acela de alergătură care te stoarce de vlagă în loc să-ți vezi de treburile imediate organizării deplasării din unitate.
În dimineața plecării bucuria plutea în aer! Curtea școlii zici că era o grădină cu flori.
Copiii, gătiți în cele mai frumoase hăinuțe, cu șepcuțe și pălării colorate pe cap alergau prin curte fericiți, împingându-se unul pe altul, sărind într-un picior nerăbdători. Nu le păsa de muștruluiala mamelor sau bunicilor!
Urmau ultimele sfaturi:
– Să ai grijă, să o asculți pe doamna, să nu pleci înainte, să stai pe lângă ea ca să nu te rătăcești, și fiecare dintre mame avea câte ceva de spus până la ieșirea din curte.
Rămași singuri, lăsam întotdeauna un copil în spatele grupului, cel în care aveam încredere cel mai mult, iar eu, educatoarea, eram cea care conduceam grupul.
În situația fericită când mergeam mai multe grupe din școală și grădiniță ne așezam una în spatele celeilalte astfel că avea cine să-i îndemne din urmă. Până ajungeam la sala unde se ținea teatru, eram cu ochii în patru.
De multe ori rămâneam pe loc. Ba se călcau din spate pe pantofi și asta însemna oprire tot grupul. Chinuie-te să-l ajuți să se încalțe din nou. Se întâmpla că pantoful nu mai intra la loc. Dacă pe drum întâlneam cățeluși ori o pisicuță cu puii lângă ea, se adunau toți în jurul lor. Pornește-i din nou, dar găseau alte lucruri care le atrăgea atenția și iar se opreau. Se uitau prin gard la casele pe unde treceam sau se speriau de câte-un câine care-și făcea datoria lătrând la curioșii care se uitau prin stinghiile gardului, la casele pe unde treceam, la puișorii galbeni pe care-i plimba cloșca prin curte înfoindu-se la orice intrus din curte sau de alături. Abia îi porneam de pe la o casă, care le trezise interesul trăgând de ei sau făcându-le fel și fel de promisiuni care mai de care mai atractive ca să-i îndemn să meargă mai repede.
După tot felul de promisiuni, ajungeam într-un sfârșit la teatru obosiți deja. Acolo forfotă, animație, copii veniți din tot orașul, unii mai mici, alții mai mari sau curioși și nerăbdători. Ajunși în sală și aici era o problemă, unde găseam locurile. Cei care veneau mai la urmă își găseau locurile pe rândurile de sus. Așezarea pe locuri era cea mai grea treabă. Aveam în vedere ca pe cei mai neastâmpărați să-i așez lângă mine sau măcar la o depărtare de 3-4 copii, de mine. Mă gândeam și la cei sperioși de întuneric.
Bucuria copiilor era când se juca o piesă cunoscută și de data aceasta era Capra cu trei iezi. În nerăbdarea așteptării spectacolului băteau din palme, se bucurau, dădeau din picioare sau când se derula piesa își arătau gălăgios nemulțumirea față de un personaj negativ sau veneau în ajutorul personajului pozitiv pe care voiau să-l ajute ridicându-se chiar de pe scaune sau mergeau aproape de scenă ca să-l ajute. Sau toată sala scanda: „fugi, stai acolo, ieduțule…nuuu, vine lupul”. În felul acesta credeau că o ajutau pe capră și pe ieduți să se ferească de lupul cel rău care este deghizat în mama capră.
Aceste trăiri ale copiilor le simt și acum. Trebuia să-i liniștesc, să-i îmbrățișez pe unii mai sperioși care-și țineau ochii închiși ca să nu vadă o scenă mai dură, îi așezam din nou pe scaun, îi mângăiam. Pe cei mai sperioși îi așezam pe lângă mine, care plecau de la grădiniță cu un resentiment față de „peatru” cum ziceau peltic o mare parte din ei, mai ales la grupele mici.
Atmosfera între copii la un teatru este ceva nemaipomenit și spectaculos și chiar tu ca educatoare te simți ca un copil.
Sfârșitul teatrului iar vine cu problemele de la început.
Se ridică toți în picioare, educatoarele în fața lor le spun să se uite pe scaun să-și ia toate lucrurile și cu ochii minții numără în gând, dacă sunt toți, fiecare se grăbește că poate prinde autobuzul. Este o mare vânzoleală. Fiecare educatoare își cheamă copiii, îi adună sau îl dă deoparte pe cel care nu-i din grup. Copiii sunt cu capul în nori, încă mai sunt cu gândul la lup sau la ieduț, la capră. După teatru lucrurile practice nu sunt în interesul lor. În toata agitația de ieșire din sală, de ce mi-a fost frică, nu am scăpat. După numărătoare nu-mi ieșea un copil.
Lipsea Ionuț, și tocmai cine! Ionuț, care respecta doar regulile lui și, cum era tare curios, a plecat spre scenă ca să vadă actorii. Era nevoie doar de un moment și gata, a fost luat de valul de copii care erau dirijați de educatoare spre ieșire.
Unde să-l găsesc într-o sală plină de copii?! Și atunci, speriată cum eram, mi se părea că toți seamănă unul cu altul.
L-am lăsat pe Florin, cel în care aveam încredere, ca să stea cu tot grupul pe locurile de la teatru și eu am plecat după Ionuț, pe care l-am găsit stând liniștit într-un alt grup de copii. L-am luat repede, mai mult pe sus și am intrat din nou în sala de teatru să-i iau și pe celalți.
În sală nu mai era niciun copil. Speriată, mi-am luat singurul copil pe care-l mai aveam din toată grupa și am plecat în căutarea celorlalți. Am luat-o pe drumul pe care venisem și cel pe care-l cunoșteau și ei, pe faleza Dunării.
Abia am făcut câțiva pași și de departe am văzut un grup de copii așezați pe băncuțe. Am plecat mai mult în fugă până acolo târându-l după mine pe Ionuț, cel care generase pățania.
Erau copiii din clasa mea. Așteptau cuminți pe băncuțe, îndemnați de Florin. Erau destul de speriați. M-am bucurat atât de mult când i-am găsit și m-am mirat că nu degeaba i-am dădăcit cu regulile mele și m-am felicitat în gând pentru copiii liniștiți și cuminți pe care-i aveam în grupă. Am luat grupul și am plecat alene pe malul Dunării bucurându-ne de briza apei, oprindu-ne din când în când ca să vedem vapoarele. Le făceam cu mâna.
Întotdeauna drumul spre grădiniță era cel mai greu, de-abia se târau. Obosiseră de la căldură, iar emoția spectacolului și agitația îi moleșiseră.
Acum că îi găsisem, chiar nici mie nu îmi mai păsa și pentru că nu mă mai grăbeam, ne-am oprit la o cofetărie și i-am omenit așa cum trebuie cu o prăjitură și un suc. Meritau, ba chiar și rătăcitul de Ionuț.
Trecuse puțin de ora douăsprezece și abia am reușit să-i ridic de la mese. Acum greutatea era să reușesc să-i pornesc din nou la drum, și, cu alte promisiuni făcute, am luat-o agale spre grădiniță, cu ochii mai mult închiși de la soarele la amiază.
De la căldură se dezbrăcaseră de hăinuțele mai groase, iar eu cu maldărul de haine pe un braț și cu ochii spre ei ca să să nu mai pierd vreunul pe traseu și cu cei rămași în urmă ținându-se de poalele hainei mele și cu ultimele puteri îi îndemnam că mai avem puțin și că mamele ne așteaptă.
Și parcă puțin mai înviorați, ajungeam la grădiniță, unde mamele și bunicile nerăbdătoare își așteptau micuții și cu ochii după ei întrebau:
– Al meu unde este?
– Vine mai în urmă, și ca niște cloști își căutau puii care se lăsau moi în brațele calde și abdicau.
Cu tot greul prin care treceam n-aș fi renunțat niciodată la această bucurie!
Altfel cum i-aș fi observat cum sunt într-o sală de teatru sau cum le-aș fi văzut frica de întuneric, de personaje sau emoția lor ca să nu pățească ceva rău personajul pozitiv. Și chiar acel moment în care mi-am testat limitele, am văzut că și ei, așa mici, găsesc soluții într-o situație cheie.
Atunci, încă de mult aveam încredere în oamenii de pe stradă, vecinii și cel mai mult în copiii pe care-i învățam să se descurce.

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.