PĂZEA!
HURUPȚII MĂNÂNCĂ SEMINȚELE DE
FLOAREA-SOARELUI!
În dimineața aceasta, când am ieșit în curte, am fost

primită de un ciripit vesel de vrăbiuțe în pomii din curtea noastră
unde își au adăpost pe timpul iernii și în toate anotimpurile. Și
imediat mi-a venit în minte o întâmplare din copilărie, pe care
vreau s-o povestesc.
Crescusem și îmi plăcea să mă întâlnesc cu verișorii din
partea tatălui meu. Ocazia a venit pe nepusă masă, când băbica
a fost nevoită să plece din sat în Chilia, satul ei natal, pentru
niște treburi urgente de familie. Ca să lase totul în ordine acasă
a trimis vorbă prin pădurarul care venea și pe la noi în sat, că îi
roagă pe părinții mei să mă lase la ea o săptămână ca să stau
împreună cu verișorii mei din Tulcea, Pașa și Stelică, pe timpul
cât ea lipsea de acasă.
Am plecat împreună cu ai mei cu căruța spre satul
băbicăi. Mama mi-a pus câteva haine pentru schimb și câte
ceva de-ale gurii și m-au lăsat la băbica împreună cu verișorii
din Tulcea. A doua zi după ce și-a pregătit bagajele de plecare
și a pus totul în ordine, nu a plecat de-acasă până nu ne-a dat
ultimele lămuriri despre rostul casei, în limba ei mai pocită, pe
jumătate românește, jumătate haholește ca să înțeleg și eu.

Verișorii mai înțelegeau puțin vorba băbicii, dar la noi în casă nu
se vorbea hahola.
Oricum, ce am înțeles era că trebuia să avem grijă de

casă, de animalele și de păsările din curte, dar mai ales să fim „cu
ochii în patru” la hurupți, care mănâncă semințele de floarea-
soarelui din grădină. Din semințele vândute băbica își sporea
veniturile. Ne-a mai spus că dacă avem vreun necaz să mergem
la unchiul Lefter și mătușa Dunea și să le spunem lor, că ea a
lăsat vorbă ca ei să ne ocolească pe timpul cât lipsește.
Cum a plecat, noi ne-am făcut planul de bătaie: ce să

facem până vine băbica ca s-o bucurăm. Și ne-am gândit ca să
facem curățenie lună în toată casa și, fără să mai pierdem

timpul, am început cu saltelele de pe pat care erau umplute din
paie de ovăz.
Am scos paiele vechi și am băgat altele curate pe care l

e-am luat din saivanul vacilor. Le-am împrospătat cum s-ar

spune. Parcă și văd, eram plini de praf pe sprâncene și gene, pe
față, ne intra în gură, în nas. Ne opinteam ca să le băgăm în
salteaua cusută din pânză de sac, cu multă sârguință, însă până
la urmă, după mult efort, le-am așezat cumva. Miroseau a iarbă
uscată. Ce-i drept mie îmi plăcea tare, chiar dacă paiele erau
mai lungi, nu mai găsisem prin curte paie de ovăz și le-am

umplut cu resturile de paie găsite în saivan. Când am terminat,
eram zgâriați pe mâini, pe picioare și nu ni se mai cunoșteau
nici sprâncenele de praf, dar făcuserăm treaba poate mai bine și
decât băbica.
Când am luat saltelele de pe pat, am văzut că sub o saltea
erau teancuri de hârtii rupte din ziare, pe care le-am dus la

privata din fundul curții, unde mai văzusem hârtii la fel. Ce-a fost
mai greu terminaserăm și eram tare mulțumiți de treaba făcută!
A doua zi, cu forțe proaspete, ne-am apucat să spălam și
toate țoalele de cârpe la Dunăre, unde aveam apă destulă. Dar,
ca să facem treaba gospodărește, mai întâi le scuturam bine de
praf. Eu și verișoara mea le apucam de câte un capăt și la

comanda lui Stelică, 1,2,3, le scuturam și din ele ieșea praful de
nici nu ne mai vedeam. Apoi le așezam pe o scândură mai lată
pe malul apei și cu o bucată mare de săpun de casă, cu miros de
izmă, și cu o perie le frecam, pe o parte, apoi întorceam preșul
pe cealaltă, iar cel care până atunci stătea, lua locul la spălat și
le clăteam bine în apa din Dunăre, ca să nu mai rămână niciun
pic de spumă. Eram uzi, transpirați, dar fericiți! Vapoarele care
treceau pe Dunăre făceau valuri care ne răcoreau și ne plăcea
mult, mai ales la căldura de la amiază, apoi le storceam cu

puterile noastre și le puneam la uscat pe gardul din scânduri de la
drum. Până seara erau uscate!
Nu le puneam imediat pe jos și așteptam până aproape
când se întorcea băbica, ca să le vadă curate.
Pe Stelică îl lăsam de pază, ca să aibă grijă ca ciorile
(hurupții) să nu mănânce semințele de floarea-soarelui, care
erau tocmai în acea perioadă când se coceau. Mai târziu am
aflat că de fapt hurupții sunt vrăbiile…
El avea misiunea să tragă de sârma de care era legat

darabana de un par înalt din grădină. Gălăgia se auzea până la
noi. Cum termina cu alungatul, Stelică venea să ne mai dea o
mână de ajutor.
Dacă tot am spălat țoalele, ne-am gândit să dăm și cu

muruială pe jos în camere. Atunci podeaua era lipită cu baligă de
cal și pentru asta a trebuit să ne trezim într-o dimineață să

mergem la margine unde erau vitele. Aveam o găleată cu noi și
adunam baliga proaspătă pe care o făcuseră în dimineața aceea
caii. Mai încurcam puțin baligile de cal cu cea de vacă, dar am
văzut chiar pe viu care era de cal. Stelică era cel norocos, el
căra găleata și eu cu verișoara mea mergeam în urma cailor,
adunam baliga și o puneam în găleată. Dar și aici trebuia să fim
printre primii să adunăm pentru că în acea perioadă toată lumea
își făcea curățenia pentru iarnă.
Muruiala o făceam într-un lighean în care puneam:

pământ, baligă de cal și apă. Ca să fie bună pentru lipit, trebuia să
fie de consistența unei vopsele. Atunci dădea luciu podelei, și
nu mai spun de mirosul proaspăt de curățenie și de balegă.
La treaba cu muruiala eram cea mai pricepută. Știam

rostul cu pământul și, încă de mică, eram ajutorul mamei la munca
cu lipitul, făcutul boțurilor și al chirpicilor.
De mâncat, nu mai mâncasem ca omul, să ne așezăm și
noi la masă tihniți. Doar ce găseam prin grădină, roșii, ardei,
iar pepenii erau mâncarea noastră de bază atunci. Ei ne țineau
de foame și de sete. Ne mai amăgeam foamea cu semințele
prăjite pe care băbica le vindea. Prin casă avea destui săcuți de
tifon cu semințe prăjite din care mai luam câte o mână, ca să ne
mai pierdeam vremea și să păcălim foamea.
Băbica strângea un bănuț și din vânzarea lor. În fiecare
dimineață se ducea la vapor cu coșul în care avea săcuții cu
semințe și oamenii cumpărau ca să le treacă plictiseala până la
Tulcea.
Băbica pusese pe o bucată de pământ, pe lângă canal,

pepeni și căuni. Noi, după ce mai terminam cu roboteala prin
curte, ne duceam acolo. Mergeam pe tarlaua de pepeni și

alegeam câte unul pentru fiecare. Ne uitam la cârcelul de lângă
codița care lega curpenele și, dacă era uscat, atunci pepenele
era copt. Căutam un loc la umbră sub o salcie pe malul

canalului și cu un pumn sigur spărgeam pepenele în două. Era roșu,
zemos și bun! Mâncam de la el doar cocoșul care nu avea

semințe, iar cojile cu miezul care mai rămăseseră pe ele, le
aruncam în apă. De pe marginea canalului, urmăream cum se
repezeau spre ele peștișorii și în următoarea clipă în jurul cojii
se aduna un banc de pești.
Stelică, mare meșter la pescuit, arunca chipcelul chiar pe
sub ei și când îl ridica în lumina soarelui străluceau în toate
culorile peștișori mai mici sau mai mari zbătându-se să iasă din
plasă. Ne chinuiam să-i scoatem din plasă într-o găletușă cu
apă, dar câte unul mai iute ne scăpa din mână și ne bucuram că
se întorceau la casa lor, apa!
Seara veneau pe la noi chiochea Dunea și unchiul Lefter
ca să vadă ce mai facem. Ne aducea o grămadă de plăcinte pe o
farfurie de tablă cu flori, ne întreba cum a fost, ce-am mai făcut
și noi îi arătam bucuroși treburile pe care le făcuserăm. Mătușa
era tare darnică cu laudele și cred că pe bună dreptate, iar noi
nu ne mai încăpeam în piele de fericiți ce eram. Însă, după

câteva zile, parcă am fi vrut să mâncăm și o mâncare caldă.
Salvarea noastră era tot mătușa care era mai aproape de casa
băbicii și am rupt câteva crăițe din curte să facem impresie, că
doar mergeam în vizită la o mătușă și așa se cădea. Speram că
ne invită și pe noi la o mâncare caldă! Am fi mâncat și cu ochii
o ciorbă rusească cu toate legumele proaspete din grădină, dar
dacă era și o supă de găină tot era bine.
Pe timpul verii însă nu prea mai găseai pe nimeni

pe acasă. Ba erau la făcut chirpici sau boțuri pentru construcțiile
din baltă, unde era nevoie mereu ca să repari ceva și trebuia să
fii tot timpul acolo că se coceau pe rând legumele, pepenii,
căunii și altfel deveneau hrană pentru păsările cerului sau o
agoniseală ușoară pentru cei în trecere pe-acolo. Când am ajuns
la casa mătușii, ne-am făcut curaj să strigăm la poartă tare ca să
se audă până în fundul grădinii. După ceva timp, uitându-ne
peste gard dacă nu se vede cineva prin grădină, a ieșit din casă
unchiul Lefter somnoros și bucuros că ne vede și ne-a lăudat pe
fiecare în parte: că suntem cuminți, înalți, frumoși, harnici,că
am făcut atâta treabă la băbica. „Bravo, nepoților, să fiți sănătoși!”
Nouă, însă, nu prea ne păsa de laude ca să zic așa. Ne

sticleau ochii de foame. S-a scuzat că mătușa nu este acasă și s-a
oferit să ne pregătească o omletă de ouă cum știe el s-o facă și
în felul lui pontos ne-a spus: „O să vă lingeți pe degete, nu
alta!”
L-am așteptat în tinda casei, uitându-ne la tablourile de
pe perete cu unchiul și mătușa mire și mireasă și alte amintiri,
doar așa ca să umplem timpul!
Am văzut că întârzie, dar m-am gândit că durează până
aprinde focul la plită, până face surcele, să spele tigaia, să bată
ouăle. După un timp, a venit cu fața toată numai zâmbet și se
uita la noi atent, ca să vadă impresia noastră despre cum arăta
omleta, cum mirosea. Nouă, însă, ne ghiorăiau mațele și am
luat în grabă furculițele pe care le adusese din bucătăria de vară
și pe care le ștersese tacticos cu un ziar chiar în fața noastră și
direct din tavă am început să înfulecăm!
Făcuse o omletă destul de mare, cam din douăzeci de
ouă. Ne-a lăsat să mâncăm și, după ce ne-am potolit foamea,
unchiul, făcându-ne cu ochiul, ne-a spus că a păcălit cloșca
care stătea pe ouă cu câteva boabe de porumb ca să se ridice de
pe cuibar.
Atunci am înțeles că din ouăle pe care le clocea ne-a

făcut omleta. Și ca să se scuze ne-a spus amuzat că nu a găsit
prin casă alte ouă și el nu știa unde sunt cuibarele găinilor.

Asta-i treaba femeii.
„Dar nu vă îngrijorați, am văzut-o pe Dunea că a pus
cloșca ieri seară, la clocit.”
Ne-am cam speriat puțin, dar omleta merita toate laudele!
Am plecat spre casă mai liniștiți și ne-am bucurat că ciorile nu
prea mai dădeau târcoale grădinii, doar, ca niște zvârlugi,

vrăbiile își făceau drum când în grădină, când în pomi. Nu prea le
băgam în seamă, noi urmăream ciorile. Eram bazați p

darabana din grădină și siguri că nicio cioară nu făcea stricăciuni.
Curățenia era făcută și o așteptam pe băbica a doua zi,
nerăbdători, ca să vedem ce-o să zică de treaba pe care a

făcut-o, dar o așteptam și cu darurile pe care o să ni le aducă de
la Chilia sau din Tulcea, că se oprea și acolo.
Am așteptat-o pe băbica la ponton să o ajutăm c

bagajele. Ne-a îmbrățișat bucuroasă în felul ei, vorbindu-ne alintat…
„ioi, ioi, devocica” și „ioi, ioi hlopcic”.
Am observat că se înroșise puțin la față când a intrat în
casă și a văzut că am schimbat paiele din saltele. Ca să se

convingă de ceva știut doar de ea, a ridicat salteaua și-atunci am
văzut-o că și-a pus mâinile pe cap și se plângea tânguit… „ioi,
ioi, ioi!” Am sărit repede să-i dăm ajutor, dar a plecat în

grădină să vadă floarea-soarelui. Pălăriile florii-soarelui erau
aproape goale, mâncate de vrăbiile din curte care făceau

zboruri dese prin grădină.
Și noi care credeam că hurupți sunt ciorile! Dar nu poți să
le știi chiar pe toate!
Ne-am culcat supărați și am hotărât că a doua zi

dimineață să plecam spre casă cu vaporul. Eu mă opream în satul meu
și verișorii mei plecau mai departe la Tulcea. Toată seara

ne-am uitat chiorâș la băbica. Nu am vrut să mâncăm, dar nici să
vedem ce ne-a cumpărat. Dar noaptea, care este un sfetnic bun,
ne-a limpezit gândurile. „Să plecăm chiar acum când a venit
băbica și ne răsfață…”
Ne târnâiam prin pat, prefăcându-ne că dormim. De fapt
așteptam să ne roage să mai rămânem și printre ochii mijiți la
pândă, am văzut-o pe băbica intrând în casă cu teancul de ziare
de la privată, pe care-l găsisem sub saltea. Era bucuroasă că a
găsit ziarelele de sub saltea. Nu i-a mai păsat prea mult de

floarea-soarelui! Am aflat mai târziu că prin ziare avea ascunși
banii pe care-i strângea din vândutul semințelor și ce ma

vindea din curte și din grădină.
În dimineața aceea ne-a răsfățat așa cum știa ea mai bine:
ne-a făcut varenichi, supă de găină, compot de pere și, după o
așa zi, nu aveam cum să nu ne mai prelungim vacanța.
În vara aceea, am ajutat-o mult pe băbica la toat

treburile, mai ales că rămăsese singură. După munca prin curte,
mergeam la tarlaua cu pepeni ca să facem mierea de pepeni.
Acolo avea o plită făcută din chituci de bușteni uscați. Noi o
ajutam ca să adune pepenii copți și îi duceam lângă băbica,
care, într-un ceaun mare, punea miezul de la pepeni peste care
arunca din ochi câțiva pumni de zahăr și cu un linguroi mare de
lemn, mesteca de zor miezul de pepene din care ne făcea

dulceața sau mierea de pepene, un dulce care ne plăcea mult. Și, ca
să-i fie mai ușor, o mai ajutam și la strâns găteje, vreascuri, coji
uscate pentru foc de la buturugile de pe marginea canalului.
Aruncam între timp și un chipcel la care vărul meu,

Stelică, era foarte priceput și pentru seară aveam asigurată
mâncarea la plita improvizată din doi chituci și o tablă

Coceam peștii pe tabla încinsă și așa încă fierbinți îi luam direct
de pe plită și-i mâncam. Erau sățioși și foarte gustoși! Mirosul
de pește copt, de mâl, de iarbă, de flori, de foc, de fum, parcă
ne amețea. Ne adunam puterile ca să udăm grădina și obosiți,
abia târșindu-ne picioarele, plecam spre casă fericiți…
Vacanța era aproape pe sfârșite și ne pregăteam să

plecăm spre casă cu vaporul. Băbica, care se învățase cu noi, își
ștergea cu colțurile șorțului ochii pe furiș. Începea școala! Când
aproape să urcăm pe vapor, ne-a dat la fiecare bani ca să ne
cumpărăm haine și câte un coș împletit din răchită încărcat cu
ce se găsea prin curtea ei. Mie din grădină îmi plăceau cel mai
mult perele mălăiețe și puțin înecăcioase, dar foarte gustoase,
după care mă dădeam în vânt, nu alta. După ce ne-a dat banii
pentru haine pentru tot ajutorul pe care i l-am dat toată vacanța,
a spus: „nimic nu-i pe degeaba”. Asta mi-a plăcut întotdeauna
la bunici, că ne răsplăteau munca.
Și atunci, copil, am înțeles ceva foarte simplu, pentru

care nu ne trebuiau tratate ca să învățăm cum stă treaba.
Atunci lucrurile erau simple: să mănânci, să te îmbraci,
să te încalți, trebuia să muncești! Îmi amintesc cât de bine

m-am simțit în hainele cumpărate din munca mea, pe care le

păstram curate și îngrijite.
Învățăturile de-atunci veneau simple, mai mult din

exemplul celor care ne creșteau ca dintr-o carte și pentru toată viața!