Un zâmbet pentru fiecare!
AURICĂ TE ÎNCURCĂ,
AURICĂ SE DESCURCĂ
Despre ce povestesc acum, se întâmpla la o grădiniță dintr-un cartier mai mărginaș al orașului, acolo unde începeau pădurea și Balta Zăgan.
Venisem titulară după o restrângere de activitate de la altă grădiniță. Restrângerea postului se făcea atunci când grădinița nu îndeplinea numărul de copii și după regulile făcute de mai marii timpului atunci, mai mult ca să-i deservească pe cei vechi în unitate. Regula era că ultimul venit în unitate pleacă primul.
În urma hotărârii inspectoratului de restrângere a unei grupe, am plecat eu și colega mea de clasă, ultimele venite, în alte grădinițe.
Și așa cum se întâmplă întotdeauna, celui care vine într-o unitate nouă i se dă clasa cu cele mai multe probleme sau se înființează atunci una din copiii care nu cădeau bine la celelalte clase.
Venită titulară de la o grădiniță din centru, ca să vă spun sincer, m-am cam speriat la primul contact cu cartierul, grădinița și copiii din clasă.
La o primă privire asupra clasei și scanată atent cu ochiul vigilent al unei educatoare cu ceva experiență în spate, prima simțire a fost o strângere de inimă când am privit copiii. Erau unul și unul zici că toți erau „o apă și-un pământ”. Îmbrăcați cu ce găseau în grabă pe-acasă, vorbeau neîntrebați toți deodată și plecau din clasă atunci când le venea. Majoritatea copiilor stăteau pe lângă școală și una – două ieșeau din clasă și plecau acasă pentru te miri ce motiv.
Speriată, la început intram în panică, noroc cu colega mea, de la clasa de alături, care mă iniția în munca cu acei copii. După câteva zile însă, deja îi iubeam pe toți.
Cum timpul este cel care așază lucrurile, elevii mei, la început într-o libertate ca a păsărilor cerului, începeau să se adune și să priceapă ce vreau și mă priveau, mai ales dimineața, cu ochi fericiți în care licăreau steluțe parcă rupte de pe cer din noaptea care trecuse. Veneau devreme în grădiniță și unii din ei aveau mult de mers. Simțeam că mă iubeau și au început să-mi facă mici atenții, daruri simple de prin curțile lor sau adunate de pe marginea drumului. Cum începuse toamna îmi aduceau dumitrițe din toate culorile, câteva nuci, frunzele galbene abia desprinse din pomi, ba un melc pe care-l observam împreună, tărtăcuțe și gutui galbene cu puful încă pe ele sau îmi spuneau atât de frumos:
– Doamna, ți-a trimis mama gutui de-o plăcintă.
Când venea iarna, alte daruri, câteva nuci, struguri stafidiți uscați în pod sau câte-o mamă îmi trimitea în gentuța copilului un pachet și pentru mine.
Când venea primăvara parcă erau albine. Îmi aduceau primele flori de prin curțile lor, păpădii, liliac, fructe verzi pe care le adunau de pe la casele pe unde treceau cocoțându-se pe garduri, iar vara imi aduceau maci roșii atât de mari ca niște pălării care se păleau de la căldura mâinilor până ajungeau la școală, flori de tei, mușețel adunat și chiar uscat pentru ceai. Laurențiu și Cătălin – frați – vecini cu grădinița, îmi aduceau în dar încă de la începutul verii și până-n în toamnă târziu smochine mari, galbene și atât de gustoase de ți se topeau în gură. Răzvan, un băiețel de peste drum de grădiniță, îmi aduna flori de tei din copacii de pe stradă, iar fetele îmi adunau de prin curțile lor mușețel.
Pentru că în școală și grădiniță erau mulți copii turci, era un cartier turcesc, ne bucuram la sărbătorile lor de dulciuri specifice atât de gustoase: baclavale, sarailie, halva și bomboane.
Începuseră să fie ascultători, iar dimineața de-abia așteptam să-i văd. Schimbarea lor în bine o observase și doamna directoare, care m-a felicitat că am reușit să-i aduc pe brazdă pe micuți într-un timp atât de scurt.
Mă bucuram când îi vedeam la grădiniță oricât de departe stăteau și chiar atunci când începeau ploile nu lipsea nimeni. Veneau pe orice vreme, ploaie, vânt, zăpadă. Încălțați cu cizme de cauciuc și cu pelerine de ploaie parcă erau niște cosmonauți și așa cum erau plini de noroi, cu pelerinele șiroind de picăturile de ploaie, se descălțau și se dezbrăcau la ușă, apoi intrau în clasă fericiți că mă văd, cu ochii sclipindu-le de bucurie, cu fața roșie de la ploaie sau de la gerul care le biciuise obrajii.
Sincer vă spun, nu aș fi schimbat acești copii și nici grădinița cu niciuna din buricul târgului. Eram fericită între ei, îi învățasem ca atunci când suntem în activități să fie atenți, iar când ne jucam, ne jucam.
Cel mai trăsnit din clasă, ca să spun așa, era Aurică.
Pe la ora unsprezece, după gustarea de la ora zece, copiii începeau să obosească și atunci își începea rolul de clovn. Aurică era vesel și își imagina că este lăutar, de fapt îl imita pe tatăl său. Se lăsa puțin rugat de copii și începea spectacolul cântând la instrumente imaginare și ca un instrumentist adevărat își îndrepta spatele și își mișca degetele pe piept ca și cum apăsa pe clapele acordeonului sau altădată bătea cu degetele în măsuță imitând toba. Și nu mai spun de clarinet! Lua în mâini arătătorul și cu degetele pe el, apropiindu-l de gură, își mișca corpul ca să arate efortul suflatului, ca să să spun acum era un artist nativ și în timpul spectacolului invita pe unul din copii să cânte acompaniat de el la acordeon.
Era o distracție grozavă. Aici venea și imaginația mea. Aveam instrumentistul și ne trebuiau soliștii, așa că pe rând, cânta câte unul o melodie pe care o știa sau în cor cu toată grupa.
Se suna de plecare și ei încă nu se îndurau să plece acasă mai stăteau în clasă cu mine, însă nu prea mult, pentru că se făcea schimbul de tură, venea o altă grupă.
Într-una din zile, îmi amintesc era toamnă, grădinița și școala au fost invitate la un spectacol la Casa Sindicatelor unde veniseră actori și soliști cunoscuți din alte orașe. Spectacolul era cu plată. Asta însă nu era o problemă. Copiii aduceau bani, iar pe cei care nu aveau, printre care și Aurică, îi luam cu noi. Dacă acolo, la bilete, organizatorii înțelegeau situația, intra și el. Dacă nu, eu, ca educatoare, sau celelalte colege plăteam pentru cei care nu dăduseră bani.
Ne-am așezat la locuri pe clase și așteptam începerea spectacolului. Muzica răsuna în toată clădirea, copiii erau veseli, ba chiar și cei din margine se antrenaseră la dans. De pe scenă organizatorii încercau să-i includă și pe copiii din sală, întrebându-i care știe să cânte un cântec sau să spună poezii. Cei mai curajoși dintre ei se ridicau și se urcau pe scenă. Pentru curajul lor erau aplaudați și felicitați.
La un moment dat, cineva din juriu a întrebat:
– Cine știe să cânte la un instrument, să vină pe scenă.
Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc ce se întâmplă, că Aurică s-a ridicat de pe locul lui și ca un glonț a plecat pe scenă, fără să mai pot face ceva.
Acolo au urmat întrebările.
– De la ce grădiniță vii?
Iar el, așa spectaculos cum era, și-a pus un deget la frunte ca și când se gândea ce răspuns să dea și după un timp a răspuns simplu și în felul lui.
– A… stai să vezi! Grădinița mea… este departe. Știi mata cam pe unde… acolo, lângă fabrica de pâine.
– Cu cine ai venit aici?
– Cu clasa noastră și cu doamna.
Arătând cu degetul spre mine a spus:
– Aia creață, de-acolo de pe rândul de sus.
În sală, aproape toată lumea, era pe burtă de râs!
M-am uitat în jurul meu și m-am liniștit. În sală mai erau doamne crețe în jurul meu, atunci era la modă.
– Spune la ce instrument știi să cânți?
– O… la multe, dar cel mai bine cânt la acordeon și tobă, a continuat el.
– Cu părere de rău, nu avem la noi un acordeon, a spus unul din domnii de pe scenă.
Aurică a zis scurt:
– Îl am la mine, și a început să tasteze imaginar cu degetele pe tastele acordeonului și din gură să mimeze muzica pe care o cânta, melodii cunoscute de muzică populară.
Când a terminat de cântat, toți copiii erau în picioare și la fel ca el cântau la acordeon. A fost ceva de lucru și ne-a luat timp ca să-i liniștim. După ce s-au potolit copiii, l-au întrebat:
– Măi Aurică, dar tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
– Lăutar și căruțaș, ca tata.
Peste ani l-am văzut la o nuntă. Cânta la acordeon. L-am cunoscut după ochi și după spectacolul pe care îl făcea cu tot corpul.
A fost distracție mare atunci și el a fost privit ca un erou. Mi-a plăcut mult de el. Observam cum mă urmărea cu ochii prin clasă, peste tot, sărea de pe pe scăunel ca să fie primul să mă ajute ca să împart la copii caietele, se ducea s-o anunțe pe femeia de serviciu ca să vină-n clasă când aveam nevoie de ajutor. Era, ca să zic așa, omul meu de bază la făcut servicii.
Într-o zi, parcă voia să-mi spună ceva și nu avea curaj. S-a îmbărbătat și a venit spre catedră cu pași șovăitori.
– Doamna, vreau să vă spun ceva, dar să știm numai noi.
– Spune, Aurică, îți promit.
– Să mă lăsați astăzi să plec de la grădiniță puțin mai devreme. Merg cu tata la câmp să adunăm câte ceva din grădinile din Zagăn. Dacă mă învoiți, îți aducem și ție ce mai găsim pe-acolo.
– Te las, Aurică, dacă pleci cu tatăl tău sau mă minți cumva?
Și el făcându-și semnul crucii, s-a uitat fix în ochii mei spunându-mi:
– Doamna, să-mi sară ochii din cap dacă mint!
– Bine, bine Aurică, te las. Hai, nu te mai jura.
Când a văzut că i-am dat voie s-a liniștit și m-a întrebat:
– Ce vrei să îți procurăm de-acolo? Sunt bostani de plăcintă, gutui, roșii, vinete, morcovi, țelină, pepeni pentru murat. Găsim de toate.
Și uitându-se în ochii mei parcă invitându-mă la o minciună comună:
– Doamna, eu o să spun că merg să cumpăr pâine și tu să îmi dai voie.
Uitasem de treaba pe care mi-o spusese și aproape de ultima oră îl văd pe Aurică cu gentuța în spate venind spre mine și spunând cu voce tare ca să se audă în clasă:
– Doamna, eu plec așa cum ți-am spus, ca să cumpăr pâine, închizând un ochi care spunea „Bravo, doamna, ești de-a mea!”
De fapt i-am dat drumul chiar la sfârșitul orelor.
M-am amuzat tare mult de această întâmplare și le-am povestit și colegelor.
Aurică s-a ținut de cuvânt.
A doua zi dimineață, trăgând după el într-o plasă de rafie un dovleac mare și galben, de plăcintă, mi-a spus:
– Poftim, doamna, asta-i pentru tine din grădina noastră, și iar a făcut gestul acela cu ochiul, bucuros că doamna este de treabă.
Să știți că i-am iubit mult pe acei copii simpli și fără ifose.
Se prezentau așa cum erau ei cu adevărat. În ei parcă regăseam copilul din mine. Tot ce le spuneam și-i învățăm mergea direct în inima și sufletul lor. Simplitatea și bunătatea sunt calități pe care le păstrezi ca pe cea mai de preț comoară.
