Cu drag îmi amintesc de voi!
DASCĂLUL, VECINUL ȘI PRIETENUL,
DOMNUL MIHAI AURICĂ
Domnul Mihai Aurică era profesorul de matematică cel
mai temut al liceului și dirigintele băieților învățători de la
clasa C. Se impunea în fața elevilor, a părinților, chiar și a
corpului profesoral, prin prezența sa. Ce-i drept, eu nu prea mă
dădeam în vânt după matematică!
Intra la ore sobru, elegant și îmi amintesc că de cele mai
multe ori venea îmbrăcat în costume deschise la culoare, albe și
bej, care-l prindeau foarte bine, dumnealui fiind brunet. Până să
vedem câtă materie știu, noi, fetele, urmăream și aspectul
acesta la profesori. Pe mine personal mă interesa foarte mult
acest aspect. Posibil de la mama mi se trăgea, care spunea
întotdeauna că „haina îl face pe om”.
Când intra în clasă nu se auzea nici măcar musca. Fiecare
dintre noi nu știa cum să stea în bancă mai cuminte, ca să nu
atragă într-un fel neplăcut atenția profesorului. Ținea la
disciplină și când intra în clasă arunca o privire largă peste tot
și de acolo, de la catedră, se uita peste clasă și cu ochii ne lua
pe rând, ca să vadă cum este așezată bentița, dacă avem
ecusonul la mână și după ce deschidea catalogul, pe care îl
răsfoia, numea chiar pe eleva care i se părea că șovăie la prima
privire asupra noastră. Preda foarte bine lecția și înțelegeam
totul din clasă, puteam să fiu chiar o bună elevă la matematică,
dar vorba domnului profesor „exercițiul este mama învățării”,
și ca să ne facă să înțelegem acest lucru repeta după fiecare
predare. Nu știu cum făceau alte colege, dar eu, cum ieșeam
din clasă, uitam de matematică și imediat intram în atmosfera
de internat: jocuri, ocheade, câte o întâlnire în oraș cu bilet de
voie de la pedagogă, plimbări prin curtea liceului. Uitam
întotdeauna de sfatul atât de prețios al profesorului,
gândindu-mă, logic atunci, că și copierea temei pentru acasă
după colega mea Tincuța era tot un exercițiu.
Problema era că ne apropiam de sfârșitul clasei a IX-a și
cu notele la matematică cam șchiopătam. Eram să zic așa în
grupa de eleve „brânză bună în burduf de câine”, mai ales la
obiectul matematică. Însă când am văzut că nu este de joacă cu
profesorul de mate… „m-am pus cu burta pe carte”.
Îl așteptam cu nerăbdare și, cum intra în clasă, nici nu
apuca să se așeze pe scaun, că eu ridicam mâna ca să mă
asculte la lecție ca să nu mi-o ia înainte altă colegă care, ca și
mine, era cu situația la mate „pe muchie de cuțit”.
După mult timp am înțeles ce pedagog bun era
profesorul, nici măcar nu mă baga în seamă, mă lăsa să mă
macin în gândurile mele. Așa îngrijorată și speriată m-a lăsat
până aproape de ultima zi de școală.
Și parcă mă văd în acea zi…
Îmi trebuia doar un amărât de șase ca să am medie de
trecere, dacă nu, rămâneam corigentă pe vară. Mi se părea atât
de rușinos, mai ales că la celelalte materii aveam note nu de
trecere, ci chiar foarte bune.
După ce m-a lăsat să mă zbucium puțin, s-a uitat fix la
mine și pe neașteptate mi-a pus direct o întrebare:
– Ce știi despre ciurul lui Eratostene?
Am răsuflat ușurată. Chiar în recreație repetasem despre
această temă (algoritm simplu, de descoperire a numerelor
prime până la un întreg specificat). Și după ce mi-a dat câteva
exerciții pe care le-am rezolvat cu brio, am văzut pe fața
profesorului o destindere și un zâmbet larg, ușurat că am știut
lecția. De altfel domnul profesor era un om bun și nu i-ar fi
plăcut să mă lase corigentă pe vară, mai ales că vara plecau și
ei din localitate și nu voia să-și strice vacanța. Eu cred că se
gândea și la părinții noștri care veneau la liceu timizi, rușinați,
pârliți la față de soarele fierbinte și cu mâinile bătătorite să se
intereseze de situația noastră școlară.
După ce m-a ascultat, a spus: „Ți-aș putea da o notă mai
mare, dar pentru că ai învățat doar în ultimele săptămâni ale
anului, îți pun doar nota opt”.
Nota opt primită de la domnul profesor Mihai era o notă
pentru care puteai să mergi printre colegi ca o păuniță. Norocul
meu a fost că am făcut matematică doar până în clasa a IX-a.
Restul materiilor din punctul meu de vedere erau „floare la
ureche” pentru mine.
Totuși l-am cunoscut și altfel pe domnul profesor Mihai.
În anul II am fost internată la un spital din București
pentru niște analize de rutină. Acolo m-a dus doamna
învățătoare Borș, care devenise prietena familiei noastre.
M-am trezit într-o zi de vizită cu domnul profesor Mihai
acolo, cu un buchet cu flori și o ciocolată. Când l-am văzut în
cameră, am crezut că am vedenii și am sărit ca arsă drept în
picioare speriată și emoționată până la lacrimi!
El, cu o privire blândă și voce caldă, mi-a făcut semn să
stau la loc pe pat și ca un părinte a început să mă întrebe cum
mă simt, dacă am ce-mi trebuie, dacă mă mai vizitează cineva.
I-am spus că vine întotdeauna la mine în vizită doamna
învățătoare de la sat. S-a informat politicos cine este doamna.
I-am spus că locuiește în București,
dar că într-o perioadă a predat în satul nostru, astfel ne
devenise o bună prietenă și ne ajuta pe toți cei care-i ceream
ajutorul. Am simțit că s-a bucurat, parcă ușurat că nu rămân
singură printre străini.
După ce a plecat, toate pacientele din salon mă băgau
chiar mai mult în seamă decât înainte și devenisem un fel de
vedetă, vorbeau toți despre mine ca „fata importantă” pe care o
vizitau profesorii.
Între timp îmi veniseră și analizele. Erau bune, doar că
aveam o mică anemie. Ca tratament primeam vitamine, și m-am
întărit atât de mult că puteam să le fiu de ajutor bolnavelor
din salon care nu se puteau ridica din pat. Eram iubită de toți de
pe secție: bolnavii din salon, îngrijitoarele, doctorii și
asistentele.
Când am început anul școlar și îl întâlneam pe domnul
profesor pe holurile liceului îl salutam ca pe un apropiat, îi
zâmbeam și simțeam cum mă protejează cu privirea.
Și au trecut anii…
Căsătorită, am avut norocul să primim un apartament prin
serviciul soțului meu și astfel să fiu vecină cu domnul profesor.
Îmi amintesc o întâmplare hazlie cu dumnealui în calitate
de vecin și profesor.
Participam la un curs de perfecționare cu colegele mele
educatoare din oraș, printre care erau și titanele noastre,
doamna Radu Maria, doamna Coleașă Liliana, doamna
Vasilciu Liliana. Într-una din zilele cursului, după ce ne-a
predat câteva exerciții, ca să vadă dacă s-a înțeles, m-a chemat
la tablă și mi-a spus cu un zâmbet larg:
– Să vină la tablă vecina mea, doamna Dumbravă!
Când mi-am auzit numele, m-am înroșit toată și ca o
școlăriță am mers timid la tablă. Mi-a dictat un exercițiu chiar
ușor, probabil s-a gândit să nu mă pună în situație proastă în
fața unui grup atât de numeros. Norocul meu a fost că atunci
când preda domnul Mihai, eu înțelegeam destul de bine
problema.
După ce am terminat exercițiul m-a lăudat față de toate
colegele:
– Vecina și colega noastră, așa era și la liceu, înțelegea
lecția de la predare!
Eu am înțeles ce a vrut să spună, dar mi-a plăcut aluzia
fină!
Și ca vecin, nu mai aveam o relație de profesor și elev.
Chiar împărțeam împreună o grădină în spațiul dintre
blocuri. La grădinărit era foarte priceput. În timp ce domnul
profesor și soțul meu lucrau în grădină, eu cu doamna
profesoară Hrisula, soția dumnealui, tot profesoară de
matematică, stăteam pe bancă în fiecare seară până târziu și
povesteam „câte-n lună și în stele”. Doamna era foarte veselă și
știa cam tot ce se întâmpla în oraș. Era normal, se învârtea în
alte cercuri decât ale noastre. Pe atunci eram foarte tineri și ne
limitam la familie, câțiva prieteni și vecinii de pe palierul din
bloc.
După ce termina cu grădinăritul, se așeza pe bancă ca să
se odihnească un pic și asculta zâmbind sporovăiala noastră.
Chiar vecin fiind nu puteam să-i spun altfel.
Le cunoșteam și băieții, pe George și pe Mihăiță, care se
jucau între blocuri cu copiii din cartier.
Când s-au pensionat, a plecat cu întreaga familie în
Grecia și, de câte ori se întorceau în țară în vacanțele copiilor,
vizitau vecinii mai vechi, și ne bucuram că și noi eram printre
ei!
Nu l-am mai văzut mult timp, dar acum, când scriu și mă
gândesc la profesorii care nu mai sunt printre noi, mi-ar plăcea
să mai cred că este plecat din țară și locuiește încă în Grecia…
Și astăzi, cu bucurie, dar și cu tristețe, mă gândesc la
minunatul profesor, vecin și prieten domnul Mihai Aurică.
