Atunci fiecare avea un rol important pe scena vieții!

OSPĂȚURILE MAMEI CU DICHIS ȘI TAIFAS!
Angela Dumbravă …Fragment din volumul în lucru Acrobați pe firul vieții
Fată dragă, dacă mă gândesc la vremurile când eram încă o fetișcană simt cum inima o ia la trap de emoție și bate așa de tare că o aud în urechi de parcă zburdă prin copilăria și tinerețea mea.
Ca să spun așa, tare frumos mai trăiam înainte, fie că eram copil, părinte, bunic, prieten sau vecin. Ne aveam bine între noi și ne făceam timp să ne întâlnim mai des, chiar și doar până la casa unui vecin ca să-i dăm binețe și tot era bine că puteam să ne spunem păsurile și bucuriile. Părinții noștri, în afară de întâlnirile în familie de sărbători sau zilele onomastice unde eram nelipsiți ba de ziua Sfintei Maria, Ana, Ioana sau a Sfinților Gheorghe, Ion, Vasile, Iordan Constantin, Dumitru, își mai găseau și alte ocazii ca să fie împreună:
-Ba că erau invitați la pomana unui vecin care murise demult ori la nunta unui prieten din copilărie care își însura băiatul cel mare sau la botezul celui mai mic copil al vecinului de vizavi de casa noastră sau invitați de onoare la pețitul fetei cutare pentru băiatul cutărui sau la toate nunțile unde mergeam cu mic cu mare ,dar și la alte petreceri fără niciun motiv și doar așa ca să se guste vinul din anul acela sau atunci când se întorceau de la biserică să mănânce împreună și câte motive nu se găseau atunci când se întâlneau oameni de omenie.
Părinții noștri, Gheorghe și Ecaterina, erau tare veseli și mai ales mama care lumina în jurul ei totul cu bunătatea, frumusețea, veselia și râsul hohotit care îndemna la veselie pe fiecare din cei prezenți. Roiau în jurul ei oamenii, chiar și noi, copiii, de zici că avea lipici. Povestea tot felul de pozne din copilărie, din tinerețe și chiar despre nepriceperile ei de tânără soție și mamă. Nu se făcea o petrecere fără ei și le plăceau să se întâlnească cu vecinii și oriunde era rost de o adunare între oameni buni erau și ei prezenți, dar nu se dădeau în lături să invite și în casa noastră prieteni de câte ori se ivea o ocazie. Erau darnici și puneau fără zgârcenie pe masă tot ce aveau mai bun.
Dacă ai ști cât de mult ne plăceau nouă, copiilor, zilele când mama se întâlnea cu prietenele ei. Cel mai mult ne bucuram că veneau cu copiii lor și atunci era rost de o joacă pe cinste și pentru noi. Abia așteptam aceste întâlniri și cu atât mai mult că la o întâlnire ca aceasta mama se reținea ca să ne certe de față cu vecinile, chiar dacă, după ce se termina petrecerea, nu scăpam de dojenile ei.
Ziua când mama își invita prietenele era ca o zi de sărbătoare și parcă o și văd cu câtă emoție își aștepta musafirele chiar dacă se întâlneau în fiecare zi la gard, așa la o vorbă. Până să ajungă invitatele, mama își mai arunca încă o dată ochii peste tot ca să vadă dacă toate lucrurile prin casă erau la locul lor și se mai uita pentru ultima oară dacă era pregătit totul pentru masă și la noi, copiii, dacă ne îmbrăcaserăm cu hainele pe care ni le lăsase fiecăruia .O văd și acum cum ne răsucea pe fiecare în toate părțile și mai lega un cordon sau așeza o fundă ori îi ciufulea cârlionții fratelui Fănel ,feblețea ei (era cel mai mare și nu-I ieșea din vorbă niciodată ) și când credea că totul era cum trebuia, abia atunci începea găteala ei.
Acum, dacă mă gândesc bine, mama era așa de frumoasă că putea să se îmbrace cu orice, că-i stătea bine, dar ea se gătea cu ce avea mai frumos în casă și neapărat și cu ceva nou. Avea întotdeauna în ladă ceva cusut pentru o astfel de întâlnire și își primea musafirele în casa mare.
Invitatele mamei nu veneau niciodată toate odată, ci pe rând, după cum își terminau treburile prin curte și casă. Întotdeauna aduceau și o mică atenție pentru gazdă și asta după ce anotimp era. Dacă era vară aduceau câteva fructe din pomii din curte sau primele trufandale din grădină, câteva roșii, castraveți, dovlecei sau chiar o farfurie cu pișcoturi care miroseau a mirodenii de vanilie sau lămâie că ne lăsa gura apă de cum intrau în curte. Ce pot să spun e că nimeni nu venea cu mâna goală în vizită.
Și parcă le văd pe bunica Aftinia și pe mătușa Domnica care aveau casele pe lângă casa noastră, (atunci așa era obiceiul când se căsătoreau își căutau loc de casă pe lângă părinți sau alte neamuri), gătite în halate înflorate de zanana și care-ți luau ochii, de ce strălucitoare erau, iar pe cap legate cu broboade de mătase în culori vii și vesele, legate „de-a moda” și încălțate în papuci de casă matlasați.
De câte ori se vizitau, toate musafirele mamei erau îmbrăcate mai altfel decât cum le știam în zilele obișnuite și, după ce-și dădeau binețile cuvenite, se complimentau între ele” că ce frumoasă ești și ce rochie colorată ai, vecina, te prinde tare bine culoarea verde” și mama nu zăbovea prea mult cu complimentele cu vecina că intra pe poartă alta și mama îi ieșea înainte:
– A, ce bine că ai venit și tu, Maria! Acum văd că ți-ai cusut halat nou, e tare frumos, tot la tanti Ioana l-ai cusut? Și mama nu aștepta prea mult răspunsul că deja o complimenta pe altă vecină.
Dacă mă întrebi pe mine, fată, și tanti Maria zâmbea cu toată fața de
ce-și amintea:
-Cea mai frumoasă, după mine, era vecina noastră, tanti Florica. Era tare darnică și de câte ori ajungea pe la noi, întotdeauna ne aducea și nouă ceva bun, o bomboană, un dulce făcut de ea în casă sau ce găsea copt în grădină în perioada aceea. Era copilăroasă și se juca cu noi ca un copil! Pentru asta era privită cu oarecare invidie de vecinele mai în vârstă și de cum intra în casă, roșie la față după joaca cu noi prin curte, o lua imediat la descusut o vecină mai de treabă:
-Ce ten curat ai tu, Florico! Zău, parcă nici nu te-a văzut soarele în vara asta, ori te ferești de el și îți acoperi fața? Și uite ce corp frumos și subțirel ai. Parcă ești o fată mare, nici n-ai zice că ai născut patru copii!
Tanti Florica făcea fețe -fețe și se înroșea până în fundul ochilor de rușine și emoție, apoi ne dădea darurile pe care ni le adusese de acasă și se așeza la masă bucuroasă că a fost băgată în seamă de musafirele mai în etate ale mamei. La masa joasă, lângă ele, ne așezam și noi, copiii, și, după o hârjoneală între noi pentru ocuparea locului unde să stăm așteptam nerăbdători momentul când mama ne servea cu dulceața ei specială de caise.
Altădată se întâlneau ca să facă plăcinte cu brânză, gutui, mere, dovleac sau ce era copt atunci. Veneau tot așa frumos îmbrăcate numai că dacă făceau plăcinte fiecare avea și un șorț brodat în față ca să nu-și murdărească halatul și cu părul strâns într-un coc și cu o băsmăluță legată să nu le cadă vreun fir de păr în coca pe care o frământau. Ca să meargă treaba bine, nu este așa ușor să faci plăcinte aici, îți trebuia pricepere că altfel, dacă nu te pricepeai, te făceai de râs între atâtea femei cu ochii pe tine și când începeau să pregătească plăcinta se organizau foarte repede.
Una făcea focul la cuptorul din curte, alta făcea foile, o vecină răzuia dovleacul, merele, gutuile. Bunica le privea atentă cât de pricepută era una față de alta. După ce puneau plăcintele în tăvi le băgau în cuptorul pe vatră cu lopata de lemn. Și aici ultimul cuvânt îl avea de spus tot bunica.
Dacă se nimerea toamna, când erau și bostani de plăcintă, tăiau unul în felii și le băgau în cuptor ca să se coacă. Scoteau din cuptor tăvile când feliile erau rumenite și din care ieșeau aburi și așezau feliile coapte pe un fund de lemn mare, le acoperea cu un peșchir și le lăsa așa câteva minute ca să se răcorească. Ne așezam pe scăunele în jurul mesei, și ne luam o felie de dovleac din care încă mai ieșeau aburii. Nu aveam răbdare să le lăsăm să se răcească și nerăbdători luam o linguriță cu care scobeam miezul dulce din coaja groasă. Ne frigeam la limbă așa că schimbam îmbucătura dintr- o parte în alta a gurii și închideam ochii de plăcerea gustului de dovleac copt. Și ne potoleam pofta cu feliile de dovleac care erau primele băgate în cuptor urmărite cu grijă de bunica care le lăsa să se coacă la foc molcom să nu le ia focul iute și să le ardă. Și în așteptarea plăcintelor făceam câteva ture de alergat prin curte și ne opream în fața cuptorului ca să vedem ce mai era pe acolo.
De altfel, cred că nimeni din curte nu mai rezista la mirosul de plăcinte și cred că se simțea în toată mahalaua. Erau o bucurie mesele acelea cu prietenele mamei. După ce bunica scotea plăcintele din cuptor cu o lopată de lemn, celelalte vecine le așezau pe masă și fiecare își lua din plăcinta care-i plăcea cel mai mult. Mie, ca să spun pe drept îmi plăceau toate, dar începeam întotdeauna cu plăcinta cu brânză peste care bătuseră un castron de ouă adunate atunci din cuibar și bătute cu o smântână de zici că era unt, adus de tata de la baltă și făcut din laptele muls de la văcuțele noastre. Mă uitam la fiecare cât de repede mâncau de zici că se băteau turcii la gura lor. După ce ne mai potoleam foamea începeau discuțiile între ele și mamele, mai în glumă mai în serios, aduceau vorba despre vecina de peste drum că este tare înceată la treabă sau de câte o fată sau băiat și se înfiripau între ele discuții, chiar și mici bârfe din te miri ce, dar fără răutate.
-Tu să știi că atunci, pe vremea mea, nu era dușmănie.
Ne așezam în curte la masă în cerdac și noi, copiii, eram omeniți ca egalii mamelor și după ce mâncam și ne făceam siesta, fratele nostru mai mare, Fănel ne cânta la caval. Ne miram cum de știa să cânte atât de frumos! Cânta din tot sufletul lui, furase cântatul la caval de la un vecin al nostru care trăia singur. De tristețe cânta așa! Vecinele îl ascultau pe Fănel și fiecare era cu gândul la o poveste din tinerețea ei și totuși nu putea să se gândească prea mult la ce-a fost, că afară începea să se însereze și mai aveau încă atâtea de făcut până se lăsa noaptea și una câte una pleca la casa ei și intra în rolul pe care-l avea fiecare pe scena vieții….

Brs_0980

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.