O POVESTE IVITĂ DINTRE NORI NEGRI ȘI ALBAȘTRI

… Și după un oftat lung, tanti Maria, cu ochii înnourați, și-a amintit de mama lor care i-a părăsit când ei, copiii, aveau cel mai mult nevoie de ajutorul ei. Tu, Ileană, am avut o mamă frumoasă și bună ca pâinea caldă. Ei și eu acum… cred că orice mamă este așa, dar ca mama nu mai era niciuna și nu era doar frumoasă, ci și o gospodină pe care nu o întrecea nimeni. Era cunoscută prin tot cartierul că știa să facă cea mai gustoasă mâncare. Dar săraca de ea s-a îmbolnăvit așa dintr-odată. A venit peste ea, tu, o boală nemiloasă, așa cum este acum cancerul, iar atunci era tifosul exantematic.

Se topea de pe picioare și pe zi ce trecea era din ce în ce mai tristă și mai neajutorată. Din femeia aceea voinică și puternică se făcuse o mână de om și parcă era o umbră. Nu voia să ne arate că este bolnavă. Noi, copiii, o vedeam că îi este rău și o mai ajutam cu ce puteam, dar ne luam cu joaca și uitam de treabă. Norocul nostru a fost cu bunica maternă, Aftinia, care și-a lăsat casa și a venit la noi. Tata și el a lăsat ferma cu doi oameni de încredere și a venit la Tulcea și a început să o caute pe mama pe la doctori. Unde auzea că este un doctor cu har o ducea pe mama s-o consulte și dădea în stânga și-n dreapta ce aveau prin casă și curte: păsări, carne, ouă, miere, dar degeaba, leac pentru boala ei nu s-a găsit. Au început să meargă și prin babe, dar tot nu și-a găsit leacul, ba chiar, la sfatul babei Chilina, tata a adus din baltă carne de barză pe care o mânca doar mama, chipurile vindeca toate bolile. Săraca mama, nu a avut leac de la nimic. Și acum parcă o văd, a spus tanti Maria ștergându-și cu podul palmei lacrimile apărute la colțul ochilor ca să n-o văd, într-o noapte am rămas fără ea. Am plans mult toți, dar fiecare suferea în felul lui. Tata a plecat la fermă, era de muncă acolo și cineva trebuia să muncească pentru toți. Noi am rămas cu bunica maternă, Aftinia.  Viața fără mamă e tare grea tu, Ileană. Trebuia să ne asigurăm traiul cum puteam. Noi, copiii din zilele de atunci, nu ne speriam de muncă, ci lucram” cot la cot” cu părinții la treburile prin grădină și curte, fiecare cât putea. După ce a murit mama, s-a schimbat totul în casa și viața noastră. Încercam fiecare să depășim momentul cum puteam. Bunica rămăsese să aibă grijă de noi. Se ținea tare toată ziua ca să n-o vedem, dar când se ducea seara la culcare auzeam din camera noastră un plâns prelung înăbușit în pernă. De durere și tata se retrăsese la baltă, doar la sfârșitul săptămânii venea cum obișnuia și înainte cu caiucul încărcat cu ceea ce strânsese din recolta de la baltă. Nu mai zăbovea pe acasă ca atunci când trăia mama, ci pleca imediat motivând ba că ieșeau puii de la cloșcă, ba că vulpile ne goleau curtea de găini. Și frații noștri erau mai mult pe maidan, iar noi, fetele, nu scoteam o vorbă toată ziua și chiar dacă bunica aducea vorba despre mama, noi zici că eram mute.

Credeam, tu, că dacă nu pomeneam de ea, o uitam. Numai Geta, sora noastră mai mică, era tristă și se închisese în ea. Stătea într-un colț și se uita fix undeva și nu mai era interesată de nimic. Bunica pe bună dreptate începuse să fie îngrijorată de starea ei. Era palidă, nu mai mânca și-i pieriseră veselia și robustețea de altădată. Ea care dădea tonul la veselie, ocolea grupul de copii chiar și cu noi, frații ei, răspundea doar la ce era întrebată. Bunica s-a sfătuit cu tata și, imediat cum a terminat clasa a patra, i-a strâns toate lucrurile într-o bocceluță și când a venit tata acasă, ca să ne aducă provizii, a luat-o și pe Geta cu el și a rămas acolo lângă tata. Să știi că a fost bine că a plecat cu el pentru că preluase o parte din treburile tatei. Făcea ordine prin casă și prin curte, strângea ouăle din cuibar, făcea omletă și alte mâncăruri ușoare, mătura curtea, dădea boabe și apă la păsări. Se însănătoșise și era un fel de stăpâna casei. Pe timpul școlii era cam singură acolo, noi, ceilalți, eram pe la școli în comune și la oraș cum eram noi. În vacanța mare ne întâlneam toți la țară. Între timp, Geta se liniștise, îi apăruse roșeața în obraji și din nou ochii îi licăreau de bucurie. Cânta cât o ținea gura prin grădină și curte își închipuia că era stâpâna animalelor, păsărilor și la tot ce era pe-acolo. Învățase să mulgă și vacile și întotdeauna bea o cană cu lapte muls atunci și încă cu spumă și o savura cu plăcere. Îi revenise sănătatea, mai venea din când în când și pe la Tulcea, dar zici că stătea pe ace și abia aștepta să ajungă înapoi la baltă.

Așa că după ce n-a mai fost mama, bunica maternă  avea grijă de noi și îi ținea locul. Avea pensie de urmaș, după moartea bunicului. Din pensia pe care o lua ne ajuta și pe noi ca să ne întreținem. Norocul nostru era că bunica ne iubea mult, dar și noi eram ascultători și nu ieșeam din vorba ei, mai ales după ce a murit mama. Cum ne ridicam câte unul așa pe la paisprezece ani ne căutam de lucru. Frații noștri își găsiseră meserii mai grele de băieți și intraseră ucenici la zidărie și fierărie. Surorile mai mari făceau ucenicie la croitorie. La asta tot bunica s-a gândit că ce o să facem la baltă fără meserii și din ce o să ne întreținem, fără un ban din care să trăim, așa că cel mai bine era să ne găsim de lucru și să avem banul nostru. Eu am început să lucrez la o florărie la ieșirea din oraș. Ne plătea cu ziua. Nu era o muncă grea, dar tare migăloasă. Sădeam răsaduri de flori prin parcurile din oraș în straturile deja făcute. Dimineața ne adunam cu toții acolo, ne suiam într-un tractor și ne duceau în parcul unde trebuia să răsădim florile. Acum chiar nu știu în ce împrejurări se rătăciseră și câțiva băieți în grupul nostru, dar, ca să-ți spun drept, era tare bine cu ei. Nu se rușinau de munca lor, ba chiar o făceau mai bine decât unele dintre noi.

Era bine că erau și băieți printre noi, că doar așa ne mai țineam și noi gura. Știi și tu cum sunt fetele, vorbeam întruna de zici că eram niște gâște: ba spuneam în față ce aveam de zis, ba la urechea prietenei mai apropiate despre cum era îmbrăcată cutare fată sau cum era împletită cealaltă sau ce mâncare aveau la pachet ori că Ioana avea deja prieten  mai mic decât ea și câte alte vorbe nu ieșeau când erau atâtea fete la un loc. Pentru munca ce o făceam ne plăteau tare puțin, 8 lei pe zi și dacă era să trăiești numai din ei nu-ți ajungeau poate decât pentru o zi. Mergeam la muncă mai mult de plăcere. Era primăvară, timpul era frumos și totul în jur cânta și vibra: inimile noastre tinere, păsările, gâzele și noi, frumoși și sănătoși! Ne hlizeam din orice. Era musai să stea cineva printre noi și să ne mai stăvilească entuziasmul atrăgându -ne atenția:

– Maria, ai pus răsadul cu rădăcina în sus și tu trebuie să știi care e rădăcina și care tulpina.

– Și tu, să știi, că râdeam din orice și chiar dacă ne ghiorăiau burțile de foame, beam apă și iar începeam râsul … apă găseam, chiar lângă noi era o țâșnitoare și ține-te și aici de râs, apoi ne stropeam …și de-acolo trebuia ca cineva să ne întoarcă la muncă. Îmi plăcea acolo, dar nu și bunicii, care cu orice ocazie mă îndemna să-mi caut un alt loc de muncă mai sigur și mai bine plătit. Nu am simțit când a venit iarna și așa pe neașteptate conducerea parcului a făcut un fel de adunare cu toți salariații unde au anunțat că pe timpul iernii o să rămână doar câteva dintre fete ca să pregătească răsadul pentru primăvară. Ca să nu stau tot timpul cu grijă că nu o să mai am loc de muncă m-am luat și eu după surorile mele și fetele din mahalaua noastră de aceiași vârstă cu mine și am căutat un loc mai bine plătit. Am găsit la fabrica de pește. M-au primit la fabrică cum m-au văzut. Nimeni nu-mi dădea anii pe care-i aveam. M-am dus la maistrul nea Mihai ca să vorbesc cu el că mi-a murit mama și trebuie să lucrez undeva sigur că altfel nu-mi ajungeau banii. La vremea aceea alimentele și hainele se luau pe cartelă și deci trebuia să ai serviciu pentru tichete. Maistrul era cunoscut ca un om bun și impresionat că rămăsesem orfană mi-a zis să aduc buletinul ca să-mi facă angajare permanentă. Fâstâcită, i-am spuns că nu am buletin și încă nu am împlinit încă 14 ani:

-Cu părere de rău, dar nu te pot angaja înainte de a împlini 14 ani. Imediat ce împlinești anii, lași la fabrică o cerere ca să te încadrez cu carte de muncă definitivă, mi-a spus maistrul.

-Tu, Ileană, să știi că nimeni nu-mi dădea anii pe care-i aveam. Eram voinică, înaltă și bine hrănită cu mâncarea sănătoasă adusă de tata de la baltă și nu eram sighinașă la mâncare. Eram mâncăcioasă și tare pofticioasă și când era rost de mâncare nu mă dădeam în lături niciodată. Nu era de glumă cu mâncatul atunci! Cine era mai încet la înghițit nu mai apuca nimic dacă mânca din aceeași farfurie cu mine. Era foamete mare, până și pâinea se dădea atunci la cartelă și la salariul mic care care era atunci  rămâneau puțini bani  și pentru pâine. Norocul nostru era tot Balta. Tata cultiva grâu și după ce-l secera și-l dădeau la arman îl vânturau și-l duceau la moară.

Din făină bunica ne făcea turte, călăghii și pâine. Eram mulți la masă și trebuia să ne hrănim bine și acolo era care pe care, cine apuca mai mult era bine pentru el. Cel mai mult mâncau frații noștri, râvneai la gura lor, nu alta, dar nici cu mine nu-mi era rușine, a spus tanti Maria. Ne descurcăm greu și cu hainele. Banii pe care-i primeam pe o lună nu ne ajungeau nici măcar să ne cumpărăm o haină întreagă, dar găsiserăm și pentru asta o portiță. Ne cumpăram câteva baticuri colorate din stambă și pentru că erau colorate așa de frumos ne coseam la mână sau la o croitoreasă mai ieftină tot ce ne trebuia: bluze și fuste crețe așa cum se purtau atunci. Ca să-mi cumpăr o rochie cum mi-ar fi plăcut mie și cum mai văzusem la alte fete mai înstărite trebuia să adun toate punctele de pe câteva salarii așa că mă lăsam păgubașă și făceam și eu ca și celelalte fete, îmi cumpărăm batice și singură îmi coseam ce-mi plăcea.

-N-ai să mă crezi, Ileană, dar cu orice mă îmbrăcam îmi stătea bine. Acum să nu-ți închipui că eram o frumusețe, dar eram veselă și cu ochii făceam multe. Numai dacă aruncam o ocheadă, așa cum știam eu, roiau băieții pe lângă mine. Nu mă ținea prea mult faza cu ocheadele, eram băiețoasă și când începeau să se joace în gașcă și eram și eu de față, nu mă sfiam de nimic săream capra, jucam bâza. Când ești tânăr nici nu știi când trece vremea, așa că am rămas acasă până împlineam 14 ani.

Salvarea mea a venit de la o verișoară a mamei care fusese în vizită pe la noi. Dacă m-a văzut mai voinică, m-a ademenit cu vorbe meșteșugite să mă ia servitoare în casa lor. Și ca să mă convingă nu mai termina laudele: că au casă mare, frumoasă și dacă nu o să ies din vorba lor și o să fiu ascultătoare o să-mi lase casa moștenire.

-Și eu, tu, credulă și proastă ca să zic așa, le luam treaba din mână și nu munceam numai pentru ei, ba chiar începuseră să mă trimită și prin alte case. Ce munceam eu, tot mătușa lua banii pe care mi-i datorau cucoanele pentru munca făcută pe la casele lor.

-Ce mai, munceam din greu! Ajunsesem să nu mă mai pot ține pe picioare de ce obosită eram. Și, într-o seară, după ce mă muncise tare o cucoană de-a mătușii, așa supărată cum eram, roșie la față și cu voce răstită le-am spus în față ce aveam pe suflet că plec acasă și că nu îmi mai trebuie nicio moștenire de la nimeni. Mi-am dat seama că au fost doar așa niște vorbe aruncate. Adevărul este că atunci mi- am cam pierdut rostul, de fapt cred că nici mătușa nu avea vreo situație acolo. Se măritase și ea mai târziu cu un bărbat bătrân. Așa că mătușa și bărbatul ei ajunseseră să mă speculeze. Așa mică cum eram nu m-am lăsat păcălită și când am văzut zorul am luat-o spre casă. Tocmai la timp când împlinisem 14 ani. Și am fost încadrată de nea Mihai.

Tu, Fată, nu știu cum sunt tinerii din ziua de astăzi că noi, cei de- atunci, eram cuminți, cu frică de Dumnezeu și nu ieșeam niciodată din vorba părinților, dar mai ales noi care am crescut fără mamă încă de mici și cu un tată mai mult plecat de acasă.

-Săracul de el, parcă lui nu i-ar fi plăcut să stea acasă pe lângă noi? El era nevoit să plece la baltă ca noi să avem ce mânca. Noi așa am crescut, pe lângă bunici, mătuși, iar vecinele de lângă casă erau ca și mamele noastre.