Bună seara, dragi prieteni!

În seara aceasta, despre.. ”Plecați…dar sunt printre noi”!

Poate e de vină dorul  care te  apasă întotdeauna la mesele în familie de sărbători, când vezi că pe scaunul din capul mesei lipsește cineva foarte drag ție, glumele ,veselia , ochii calzi a unei mătuși, unchi ,vecin sau vinovat este chiar postul acesta în care m-am tot gândit la cei care nu mai sunt între noi…

Și dacă mă gândesc bine, la masa de  Paște din anul  acesta  lipsesc, mulți din viața noastră: tata, socri, sora soțului meu, bunici, mătuși, unchi,  veri, vecini, nași, nășici…o parte din cei care mi-au făcut copilăria de poveste si adolescența să prindă aripi ca să zbor spre visele mele..

În dimineața aceasta, scena unei amintiri nu-mi dă pace, pe care vreau să v-o împărtășesc acum, cum am simțit-o atunci și sunt foarte emoționată când scriu asta…

Ce povestesc acum se întâmpla, în prima zi din prima  luna de vară, a anului 2001..…când dascăli, părinți copii, sărbătoream ziua copilului  unii cu veselie și bucurie, alții prin  amintirile din copilăria trecută prea repede..

În ziua aceea fiecare dintre noi, ne aminteam de momentele frumoase ale copilăriei, întorcându-ne cu gândul la vremurile de atunci sau retrăind-o prin ochii copiilor noștri..

Deci în această zi, în care  pe fețele fiecăruia, se citea bucuria, speranța, siguranța de ziua de mâine….pentru mine și familia mea, a venit ca un trăsnet  vestea tristă că tata nu mai este printre noi..

Ne așteptam într-un fel ,pentru că  în ultimul an nu se simțea prea bine, dar nu credeam că atât de repede….

Moartea tatei a venit neașteptat pentru mine și a făcut în inima mea un gol mare, cu toate acestea, am primit-o liniștită, eram cea mai mare dintre surorile mele și trebuia să fiu puternică ca să le pot îmbărbăta..

În momentul acela, gândurile și amintirile despre tata și cu el în anumite împrejurări ,dădeau năvală în mintea mea ,parcă  cineva le derula pe rând așa cum le-am trăit ca să  nu se piardă niciodată…

Și  amintirile veneau una după alta: când  i-am spus prima dată tata ..de prima poezie învățată, când mi-a împletit codițele  și m-a dus la grădiniță , apoi la școală împreună cu mama, poznele care le făceam și el zâmbea fericit probabil își amintea de copilăria lui, la  felul cum m-a privit când am reușit la liceu și  cum își ștergea lacrimile pe furiș de bucurie, apoi despre amintirile pe care mi le povestea din copilăria lui, sau despre cum se supăra când făceam câte o poznă, despre nunta mea, când am ajuns mamă, bucuria lui când își învăța nepoțica prima poezie…și treceau amintirile prin fața mea  iar eu eram spectatorul  unui film care se derula în imaginația mea foarte  repede..

Știam că este mort, dar în sufletul meu era el cel cu care trăisem bucurii și clipe frumoase ,cred că asta m-a ajutat să trec mai ușor, peste lipsa tatei din viața noastră.. . Aveam în mine o durere liniștită ,față de sora mea cea mai mică care depășea momentul supărată pe toți, dar mai ales pe divinitate.. ….

Și la parastasul de 20 de zile m-am hotărât să fac prima colivă din viața mea pentru tata…

Nu știam cum se face dar am întrebat-o pe mama  care a înțeles că vreau să-i fac singură colivă și mi-a dat în amănunt rețeta pe care am scris-o în cel mai mic detaliu..…Am făcut  cumpărăturile, din cele mai bune și în dimineața când tata împlinea 20 de zile de la înmormântare ,am pregătit pe masă cele trebuincioase și am început să pregătesc coliva pentru pomenire…..

… …În bucătărie singură, dimineața când toți ai casei dormeau…și în timp ce  pregăteam pe masă ce îmi trebuia….mă cuprinsese o liniște plăcută, simțeam că nu eram singură  în bucătărie, lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, dar îmi făceau bine și prin mintea mea treceau unul câte unul din cei dragi…

Mă simțeam fericită, lacrimile erau de bucurie și coliva parcă era un tort pentru o aniversare…

Pe rând treceau prin fața ochilor mei, unul câte unul din cei dragi care nu mai erau…Si parcă o văd pe mătușa Gafița cu zâmbetul din colțul gurii care arăta a mirare a șăgălnicie, și ochii  ei jucăuși parcă vorbeau… …

Apoi  bunica Ioana cu   vocea blajină care îmi alunga toate temerile de monștri, de întuneric, cu poveștile ei care mi-au legănat copilăria… bunicul Ghiță, cu darurile cu care mă răsfăța din baltă trimise de iepuraș…ba chiar și un verișor Valentin care murise mic și după care am suferit mult…Persoanele dragi din viața mea , urcau pe scena din mintea mea și își prezentau spectacolul …și au trecut pe scena minții mele: vecini dragi, tanti Florica, unchiul Tică, mătușa Fănica, ghedul  Iftim, băbica Matroana,nașa Ioana,nașa Anghelița….Nea Toma Bagiac, moș Cartoafă,  Baba Marița…

Trăiam un moment de imensă fericire și deodată bucătăria s-a umplut cu miros de  smirnă  atunci am înțeles că eram înconjurată cu dragoste de persoanele la care mă gândeam și le chemam în mintea mea…

Am avut un moment de intensă fericire și iubire..

Și de atunci în fiecare an, fac o colivă în timpul postului pentru cei dragi și  de fiecare dată  când mă gândesc la  ei ,își prezintă spectacolul în imaginația mea cu amintiri pe care le am cu ei sau despre ei….

Acum când stau și mă gândesc la ce mi s-a întâmplat atunci , la prima colivă pe care am făcut-o din dragoste pentru tata și cei dragi duși la Domnul…aș zice  că eram  spectator și pe scenă intrau persoanele dragi mie…Eu cred că ei sunt în inima noastră și atunci când ne este dor  de ei, putem  să-i simțim și să-i vedem.. doar să deschizi cu dragoste  lacătul inimii  și să-i chemi la o mică tăifăsuială…despre ce mai fac, cum mai sânt, cum o duc și marea întrebare…

Cu nostalgie…din amintirile mele!…astăzi..6-04-2022